Aparut in 1980, romanul Numele Trandafirului, care l-a impus pe semioticianul Eco drept romancier este o carte cat o intreaga biblioteca, cat biblioteca din Edificiu si la fel de labirintica si plina de sensuri ascunse.
Poti comanda cartile lui Umberto Eco online, de pe Librarie.net.

In articolul „Marginalii si glose", publicat intr-o revista italiana, autorul ne spune ca ultimele cuvinte cu care se sfarseste cartea: „stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” („Dainuie prin nume stravechiul trandafir, dar nu mai pastram decat numele, denumirile goale”), explica titlul si lamureste pe deplin asupra sensului cartii. Aceste cuvinte constituie un hexametru din „De conteptu mundi” („Despre dispretul lumii”) al lui Bernardo Morliacense, un benedictin din secolul al XII-lea, care „brodeaza pe tema ubi sunt” cu regretul pentru toate cele disparute, regret pe care il vom regasi mai tarziu in suspinele lui Villon pentru „zapezile de odinioara”.

Eco este atras de ideea ca din toate acele lucruri care au existat nu mai raman decat simplele lor nume, idee promovata de curentul filozofic medieval cunoscut sub numele de nominalism, ale carui origini se regasesc in doctrina lui William Ockam, savantul calugar franciscan englez de care aminteste adesea Guglielmo, unui din eroii cartii.

Potrivit acestei filozofii, numai lucrurile individuale exista cu adevarat, notiunile generale, universale fiind decat simple cuvinte, nume ale lucrurilor. Filozofia secolelor care au urmat este evident influentata de acest rationalism riguros. Se pare ca il regasim chiar si in acea evaluare a limbii ca sistem conventional de semne a lui Ferdinand de Saussure.
De altfel, Umberto Eco, format la scoala lingvisticii franceze saussuriene, din care avea sa se nasca si semiologia, marturisea ca adesea il citea pe Ockam, de la care cerea „... bucurii rationaliste, pentru a intelege mai bine misterele semnului acolo unde Saussure era inca obscur”. Asa se explica titlul romanului si faptul ca multi critici, italieni, dar si straini, au vazut in roman o demonstratie in cheie narativa a teoriei semiotice elaborate, prezenta in mai toate cartile lui Umberto Eco . Dar „Numele trandafirului” nu este doar un roman filozofic si in nici un caz un roman de divertisment sau politist, cum s-ar putea interpreta la o lectura superficiala. El este in acelasi timp si un roman politic semnificativ, care porneste din evul mediu dar aluziile la violentele si tulburarile lumii contemporane se ghicesc cu usurinta. Dar fiind un roman politic cu referirile miscarile religioase, este, implicit, si un roman istoric. Acest fapt determina si catalogarea lui ca roman social sau roman de moravuri, de traditii si de obiceiuri. De unde, si roman psihologic.
Pe drept cuvant, un roman total. Pentru realizarea unei asemenea constructii narative, desfasurata pe mai multe planuri, Eco a folosit o o informatie imensa: cronici si tratate de istorie, de filozofie si de politica, carti de istorie a religiilor si artelor, tratate de medicina si de arhitectura, de constructii si de meserii. Romanul abunda in informatii despre lucrurile cele mai felurite, uneori bizare sau neasteptate, care surprind in deplinatatea ei viata epocii, cu gastronomia, arta bijuteriilor, plantele si ierburile ei comestibile sau de leac, otravurile, dar si administratia ei gospodareasca, mestesugurile si artele ei, obiceiurile de vanatoare, arta de a copia si impodobi cartile pe tot soiul de materiale si pergamente.
La acestea se adauga informatii despre sectele religioase si luptele dintre ele, despre inchizitie si tortura, despre viata si moravurile calugarilor. In afara de aceasta, propunandu-si sa plaseze actiunea romanului intr-un cadru socio-politic si istoric clar determinat, autorul aduce in scena personaje istorice reale, tocmai pentru a da naratiunii sale autenticitate, sau, in termeni realisti, „iluzia realitatii”. Roger Bacon, William Ockam, Gioachino da Fiore, Michele da Cesena, Ubertino da Casale au existat. Chiar inchizitorul francez Bernard Guy a trait in realitate . Dar personajele principale ale romanului, Guglielmo si Adso, sunt imaginare, de fapt alter egouri ale lui Eco.


Un articol de Mariana Dobrica