Suntem niste fiinte extraordinare noi, oamenii. Natura ne-a construit din carne si sange, atat de fragili, incat la orice gest mai violent, am putea fi sfasiati in bucatele. Insa ne-a dat in schimb un psihic de otel. Ne-a dat puterea sa induram atat de multe, incat de multe ori, cand ne uitam in urma, sa ne privim cu ochi straini si mirati: "Oare noua ni s-au intamplat toate?!"
Putem duce in spate multe, ne mai prabusim, dar mereu ne ridicam. Am dus in spate chiar crucea Golgotei, cel mai greu si mai dramatic obstacol al existentei noastre.
Si am mers mai departe, chiar si atunci...
Ce forte invizibile ne mana pasii, ne ajuta sa ne ridicam atunci cand ingenunchem sub greutati, care e resortul care duce mai departe taina existentei omenesti?

Exista momente decisive in viata fiecareia din noi cand trebuie sa luam o decizie, sa alegem un drum, sa ne  gandim bine si sa facem pasul decisiv care ne va schimba intreaga existenta. Sunt puncte critice pe harta vietii noatre, cand trebuie sa avem putere, tarie de caracter sa decidem: "Gata! Pe aici mi-e drumul!"

Si nu e usor. De cele mai multe ori ne invartim in jurul cozii, evitam o discutie decisiva, o intalnire cruciala, evitam chiar si sa ne privim in oglinda de frica. Ne e greu sa renuntam la obiceiuri, la comoditate, la ceea ce stim si sa alegem necunoscutul. Chiar daca ceea ce avem deja, ce stim, ce e vizibil doare, e prea mult, prea de tot, chiar daca stim ca am ajuns la saturatie.
Incertitudinea lui "Ce-ar fi daca...?" si al lui "Cum va fi dupa?" nu ne lasa sa mergem mai departe. Ne trebuie un declic. Un moment cheie in care soarta se intoarce, planetele se aliniaza si drumul ajuns in rascruce se lumineaza pe calea cea dreapta. Ne trebuie nu acuitate vizuala sa prindem momentul. Ci curaj.

Si chiar si atunci cand vom vedea, nu e sigur ca vom putea face pasul decisiv. Depinde mult de imprejurari. Insa in final, depinde doar de noi. Depinde de cat de mult ne iubim pe noi insine si de cat de mult vrem sa ne salvam sufletele.

Un articol de Simona Voinea