Am sa va povestesc despre copilaria mea. Sunt sigura ca prea putin va intereseaza, insa am sa abuzez de bunavointa voastra cand cititi aceste randuri si o sa va rog sa aveti rabdare sa le parcurgeti. Pentru ca sunt convinsa ca in viata fiecarei fetite singure la parinti care si-a dorit un frate mai mare, a existat si va exista mereu un "Cătuți". Asa ca acum o sa va povestesc despre Cătuți "al meu"...

Cătuți era (si este!) cu un an si ceva mai mare decat mine. De fapt numele baietelului despre care va vorbesc acum este Catalin. Eram vecini, Cătuți era pustiul blond cu ochi albastri locuia la scara urmatoare. Nici acum nu stiu cum, cand sau de ce "Catalin" a devenit "Cătuți", insa toata lumea, copii si parinti, asa il stiam si asa il strigam. Copii fiind, obisnuiam sa ne adunam "la banca" – banca fiind locul unde 7-8 copii de varste apropiate ne adunam ca un ciorchine si vorbeam cate in luna si in stele. Baietii jucau "cartoane" si bateau mingea, noi, fetele, ne uitam la ei si incercam sa intelegem unde este distractia. Cand am terminat clasa a II-a si am luat premiul I, bunicii dinspre tata si matusa mea mi-au daruit o bicicleta. O bicicleta "Pegas", albastru metalizat, de care eram, tare mandra. Imi placea bicicleta aceea, insa aveam o mare problema: habar nu aveam sa merg pe ea. De la tricicleta varstei de 5 ani incolo nu evoluasem deloc, experienta mea pe doua roti era nula...
Asa ca atunci cand am primit bicicleta, am adus-o in fata blocului, am proptit-o si m-am asezat pe bordura; tinandu-mi capul intre maini in timp ce ma holbam la ea, ma intrebam ce sa fac. De la banca, unde statea cu ceilalti copii, Cătuți m-a vazut cum stateam pierduta si a venit inspre mine. S-a protapit in fata mea cu picioarele raschirate si m-a intrebat sec ce fac acolo. I-am raspuns ca am primit bicicleta in dar, insa nu stiu sa merg cu ea. Cătuți iubea bicicletele, asa ca mi-a aruncat o privire superioara si foarte sigur pe el, mi-a spus: "Te invat eu sa mergi pe bicicleta, nu e greu deloc, Diana, urca pe ea!"

Si m-am urcat. Bietul Cătuți, ce a mai avut de tras cu mine, nu aveti idee! Mi-a explicat cum sa tin ghidonul, cum sa merg, cum sa folosesc frana in timp ce eu, blonda, spalacita si natanga il priveam cu ochi zdreliti si incercam sa tin minte tot ce imi spunea. Apoi Cătuți m-a urcat pe bicicleta (in ciuda protestelor mele vehemente si a vaicarelilor de rigoare) si cu promisiunea ferma ca ma va tine sa nu cad, am pornit la pedalat...
Nu vreti sa stiti de cate cazaturi am avut parte. Nu vreti sa stiti cate vanatai imi "impodobeau" picioarele subtirele de copil, nici cum ma bestelea Cătuți  ca nu sunt atenta si nu ma contentrez cum trebuie si mai ales de cate ori am cazut peste el, cu tot cu "Pegas"-ul meu albastru...

Insa Cătuți nu a renuntat si m-a obligat intr-un fel si pe mine sa nu o fac. Cătuți m-a fortat sa invat sa merg pe bicicleta si s-a chinuit cu anti-talentul meu sportiv vreo doua saptamani. La un moment dat imi doream sa se plictiseasca, insa cum nu dadea nici un semn in acest sens, desi vanataile ma dureau cumplit, am continuat sa incerc -  de dragul lui. Pentru ca imi era tare drag Cătuți! Mi-ar fi placut la nebunie sa fie fratele meu!

Zambesc cand va scriu aceste randuri si ma gandesc cu mult drag la Cătuți. Nu voi uita niciodata clipele in care eu strigam din zece in zece secunde: "Cătuți, sigur ma tii?" si pustiuilica blond imi raspundea: "Mergi drept, Diana, te tin eu, nu-ti fie frica!"

Si nu imi era frica. Pentru ca stiam ca in spatele bicicletei, tinandu-se strans de ea, ca sa nu cad eu, era Cătuți, care ma proteja. Intr-una dintre zile, in timp de pedalam de zor, ferm convinsa ca baietelul din vecini ma tinea in siguranta, am intors capul si am vazut ca mergeam singura. La vreo 20 de metri in spate, Cătuți statea pe loc, cu mainile in buzunarele pantalonilor sai scurti, cu ochii lui mari si albastri plini de o privire satisfacuta, nevoie mare! – mergeam singura pe bicicleta - isi atinsese scopul.

... Bine-nteles ca in secunda urmatoare am cazut si mi-am facut inca o data genunchii praf. Insa nu conta! Mersesem singura pe bicicleta si Cătuți era mandru de mine. Iar eu eram fericita numai pentru ca nu il dezamagisem. Durerea nu conta, cel mai mult conta ca reusisem si ca nu tradasem munca baietelului plin de vointa si tenace, care nu se lasa niciodata batut.
Cătuți a fost si este pentru mine intruchiparea fratelui mai mare pe care mi l-am dorit dintotdeauna si pe care nu l-am avut niciodata, desi mi l-am dorit din toata inima.

... Au trecut mai mult de 30 de ani de cand s-au intamplat aceste lucruri. Si de atunci, ori de cate ori vad o bicicleta proptita, gandul imi zboara la el si la acei ani frumosi, cu genunchi rupti, cu zambete, cu rasete si discutii interminable "la banca" despre toate minunile pamantului...
Astazi, Cătuți are un baietel care i-a mostenit ochii si privirea. Si sunt sigura ca la un moment dat, copilul lui va invata o alta fetita sa merga cu bicicleta, la fel cum a facut si tatal lui ...
Un articol de Diana