Fiecare dintre noi a avut, in copilarie, o jucarie preferata. Unii o mai au si acum. Eu am avut dintotdeauna o slabiciune pentru ursuletii de plus. Ii iubesc pur si simplu. Nu conteaza ca nu mai sunt de foarte mult timp copil. Pur si simplu ursuletii de plus ma trimit instantaneu in primii ani de viata, in care totul era perfect si lumea mea era lipsita de griji... Jucaria mea cea mai iubita din copilarie era Mos Martin. Credeam din toata inima ca Mos Martin (alintat, simplu, Martinel) are suflet. Si mai credeam ca daca Il rog pe Doamne-Doamne, Martinica o sa prinda viata, ca in povesti. Si ca asa, eu, copil singur la parinti, o sa am fratiorul pe care mi-l doream, pentru ca barza ma informase deja ca nu mai imi poate aduce un partener de joaca, pentru ca mami avea probleme si nu se mai putea...

L-am iubit si il mai iubesc pe Martinel, desi nu il mai am din 1992 - l-am pierdut in primul an de studentie si am plans dupa el o saptamana... Martinel era un ursulet de plus ponosit si urit, de care ma indragostisem iremediabil la prima vedere. Nu am plans dupa el, doar l-am cerut si l-am strans in brate... Martinica fusese jucaria unui verisor indepartat, care a fost de-a dreptul fericit sa mi-l daruiasca cand ne-am dus la ei in vizita. El era deja mare, avea 8 ani, nu se mai juca cu el...

Si desi aveam nu mai putin de douasprezece papusi mari si doi saci cu jucarii (ursulet cu baterie, catel teleghidat, frigider cu beculet si o multime de alte nazbatii pe care le mai are mama si acum, pentru ca nu am stricat absolut nimic, ma durea daca cineva imi maltrata papusile!), Martinica dormea cu mine, suporta cu stoicism toate injectiile cu apa pe care i le faceam cand era "bolnav".

Bietul Martinel a supravietuit pana si smotocelii aplicate cu mult sarg de catelul Azorica (alt "fratior" extrem de iubit!), ba chiar si unei veri calduroase si unei ierni teribile pe care le-a petrecut, singur-singurel, pe centrala termica a cvartalului de blocuri in care locuiam...
Pentru ca Martinel a disparut la un moment dat pentru un an de zile intr-un mod misterios. Insa toti copiii din vecini stiau ca Martinica e jucaria mea, asa ca, atunci cand , din ce imi amintesc, Catuti (ii puteti citi povestea urmarind link) s-a urcat sa recupereze o minge buclucasa si l-a vazut acolo, cum statea, saracul, singur, murdar si aproape decolorat; l-a luat si mi l-a adus la usa dimpreuna cu vreo alti 4-5 copii.

A fost poate cea mai fericita zi din viata mea! Venise vara si trebuia sa plecam la mamaie. Si cand a ajuns si l-a vazut mamaie cat de oropsit era, mi l-a vopsit in coji de nuca si l-a atarnat la uscat de urechi, pe o sarma, in curte. Si acum imi amintesc mirosul de coaja de nuca, pentru ca am dormit cu el in brate, strans lipit langa inima mea.
... Acum locul lui e luat de un alt ursulet, pe care il tin tot asa, lipit de suflet, in noptile in care mi-i inima grea.
Text: Diana Maria (ma puteti urmari si pe facebook)