Cand eram micuti, iubeam sa ni se citeasca povesti. Mai mult de atat, le invatam pe dinafara si le povesteam noi copiilor cu care ne jucam. Mai tarziu, le ceream parintilor si bunicilor sa inventeze alte povesti, pe care mi le spuneau cu drag si dragoste. Intre timp am crescut si am inceput sa iubim cartile, sa ne cautam singuri propriile povesti. Nimic nu are parca farmecul pe care il aveau povestile spuse de dragii nostri parinti si bunici, dar totul are un farmec nou si minunat.

Cand am fost la o intalnire cu prietene care au copii si toate au inceput sa vobeasca despre cand si cum citesc povesti copiilor, nu am putut sa nu ma gandesc la experienta mea personala. Desigur, se vorbeste din ce in ce mai mult despre importanta povestilor spuse copiilor inca de timpuriu si de legatura care se formeaza intre parinte si copil atunci cand acesta, inca in burtica, aude glasul mamei sau al tatalui. Si eu am vzut multe cupluri care, desi nu faceau asta intentionat pentru ca asa citisera in carti, vorbeau cu mogaldeata din burtica, ii spuneau povesti, ba chiar ii puneau muzica.

Ascultand vocea unui parinte, copilul, in primele sale zile de viata, se simte protejat, iar daca i s-a vorbit si inainte de a fi nascut, cu atat mai mult va exista acest sentiment. Iar daca i se vor citi sau spune povesti, i se va dezvolta imaginatia, va face primii sai pasi in ceea ce priveste legatura pe care o va avea de acum inainte cu lumea cartilor, va invata ce inseamna o poveste, va trage linia intre real si imaginar mai repede.

Statistic vorbind, copiii carora li s-au citit povesti cand erau micuti ajung sa fie adevarati devoratori de carti. Iubirea de carti se transmite - si psihologii confirma ca exista aceasta legatura intre ascultatul de povesti in copilarie si iubirea de carte de mai tarziu.

In plus, parintii care citesc copiilor sunt mai calmi, pentru ca o poveste nu o citesti pe fuga; te concentrezi sa vorbesti rar, uneori pe voci, sa faci copilul sa inteleaga. Iar asta te ajuta sa te desprinzi de stresul de zi cu zi. In plus, traiesti o multumire foarte mare cand vezi fata incantata a unui copil care intra in lumea povestilor.

De ce oare sa incurajam aceasta iubire de carte? Oare nu e adevarat ca, in lumea aceasta in care tehnologia se dezvolta intr-un mod neintalnit, cartea o sa devina perimata? Eu si multi altii credem ca nu. O carte are ceva magic, aparte, ceva specific, miroase, o tii in maini, e palpabila, e a ta, iti da sentimentul ca participi activ in poveste. Oricine iubeste cartile iti va spune asta si nimeni nu va renunta la mirosul unei carti in favoarea unui ecran impersonal.

Daca incurajam aceasta relatie intre carte si copii, avem doar de castigat. Ei vor creste si vor respecta cartea. In plus, din experienta pot sa spun ca una dintre cele mai frumoase amintiri din copilarie este aceea a unui parinte care ii citeste copilului. Legatura care se formeaza este una ce o complementeaza pe aceea dintre parinte si copil; este o legatura intre doua minti, intre doua lumi interioare care isi gasesc un punct comun: cartea si povestea din ea.

Si acum sunt nostalgica atunci cand vad un parinte citindu-i copilului. Stiu ca, atunci cand voi avea copii, si eu voi face asta. Tu le citesti povesti copiilor tai?