Atlasul era vechi si paginile aveau colturile unsuroase de atitea calatorii facute cu degetele subtiri de copil. Continente si tari colorate cu fluvii subtiri care bateau in albastru pe care corabiile imaginatiei puteau naviga, jungla cu tigri care puteau sari peste oceanul din pagina cealalta pina la un alt continent. Lumea era atit de mica. Fotografii in culori fade, piramide si sfinxul si Macchu Picchu, (se citeste Maciu Piciu) orasul pierdut al incasilor. Amintirea are claritatea evenimentelor din copilarie. Mirosul de lipici din coperta revine cu atita autenticitate incit senzatia ar putea intoarce paginile.

Peru. Caut o bucata din mine inglodata in memorie, demult, intr-o vara ardeleneasca in care soarele se zbenguia in mere coapte. Sendero Luminoso e activ si putini se incumeta sa-si puna dorintele turistice in aplicare. Terorism urban, ostateci, urme de gloante pe cladiri, politie militara, soldati incruntati si suspiciosi. Prietenii nu inteleg de ce am ales tara asta tocmai acum. Nici eu nu stiu dar sunt aici. Inainte de a pleca undeva spre o destinatie pe care inca nu am umbrit-o cu greutatea pasilor fac un exercitiu intens de imaginatie de cum va fi acest loc. Astfel, in momentul de confruntare a realitatii cu imaginea de pe placa memoriei pot sa fac comparatii, sa evaluez asteptarile.

Cuzco (buric in limba qetchua) e fermecator chiar si in ploaia cu care m-a intimpinat. La 3400 metri aerul e subtire si transparent iar inima trebuie sa-si aduca prin batai febrile contributia la un metabolism aproape anaerobic. Cuzco are si el, ca fiecare oras peruan, o "Plaza de Armas", piata centrala, unde s-au desfasurat toate marile evenimente locale ale istoriei. Femei in straie colorate impinzesc bancile din parcul situat in fata catedralei.

Am ales Hotelul Loretto pentru ca unele camere incorporeaza in ele ziduri originale din perioada incasa. Intins in pat ating roca neagra care e legata de celelalte doar prin gravitatie si un finisaj straniu de puzzle. Rar sunt doua pietre asemanatoare. Degetele nu simt trecerea de la una la alta. Pe strada privesc fascinat bolovanii struniti si ingemanati in ziduri, incercand sa-mi imaginez tehnica folosita la incorporarea lor sau macar ordinea de asezare. Imposibil de determinat. Dupa cateva zile de peregrinari prin Cuzco si imprejurimi intreb un ghid cum au fost taiate aceste pietre, imi raspunde fara sa schimbe mimica: "au fost taiate cind erau inca moi".

Trenul local spre Macchu Picchu pleaca la 5.30 dimineata (mai este unul pentru turisti la o ora mai umana). E un tren personal si este invadat de vreo 300 sute de tarani localnici, fiecare purtand in spate o intreaga gospodarie. Suntem vreo 80 de calatori straini cu rucsacuri si reprezentam vreo 20 de natiuni. Precum orice personal care se respecta trenul opreste in fiecare halta si de fiecare data suntem asaltati de o ceata de femei imbracate in rochii colorate, cu palarioare minuscule de sub care lumineaza in nuante usor albastre un par negru, sanatos care cu siguranta n-a cunoscut mingiierea unor sampoane de renume. Calatorilor li se ofera o fanfara de produse in care nu lipsesc perii de dinti, porumb fiert sau castroane de supa fierbinte in care plutesc morcovi si taitei. Eternul prezent ceai de coca nu lipseste si ne este oferit in pahare de plastic de unica folosinta. Fiind un mare amator de produse culinare vindute ambulant savurez diverse compozitii locale.

Incet incet trenul se catara pe caldarea muntoasa care inconjoara Cuzco. Datorita constringerilor geografice traseul nu a fost construit in curbe ci facut din segmente liniare, fiecare bucata terminata in unghi ascutit, mai apoi prelungita cu loc de refugiu si macaz pentru schimbarea directiei. Zig-zag-ul unui metru de timplar ciclopic uitat pe munte si fara pretentia de a masura ceva.

Km 88, punctul de intrare in rezervatie. Rucsacuri imense sunt azvirlite din vagoane si toti cei care vor sa faca traseul pe jos se coboara val-virtej caci trenul sta foarte putin. Urubamba putin bosumflata de ploi se cearta cu bolovani imensi care-i stau incapatinati in cale. Peste maluri, un pod suspendat pe cabluri care cu adolescenta pierduta in timp, permite trecerea. Intrare in parcul national. Stam la rind si cumparam bilete. Pe coama dealului pe care il voi urca in curind vad un localnic care duce pe spate un dovleac imbrobodit intr-un cearceaf ca o naframa si de o marime demna de cartea recordurilor. Privesc fascinat viteza incredibila cu care urca panta. Padurea de eucalipti sustine pe ramuri niste nori grei deloc prietenosi. Urcam, urcam. Poteca insoteste firul apei dar tinteste spre cer. Rucsacul a facut, fara acordul meu, un pact cu gravitatia si parca se ingreuneaza cu fiecare pas. Placerea drumetiei ma eludeaza. Circei frecventi si intrebarea: "cu ce dracu am umplut rucsacul?" tin placerea drumetiei la o buna distanta de mine.

Urcarea pina la primul pas, "Warmiwanuqa" sau "Pasul femeii moarte" in limba noastra, la 4198 metri nici nu ma mir ca a dat cineva coltul, e precedata de noapte si evident de primul popas in cort. Celelalte doua zile au fost grele dar sosirea la Macchu Picchu le-a meritat. Intrarea in Macchu Picchu se face prin Intipunktu (Poarta Soarelui). Desi stiam exact cam ce trebuie sa vad, senzatia depaseste granitele imaginatiei si stau pironit minute in sir. Orasul este precum un ceas muiat din picturile lui Dali asezat delicat pe saua dintre doi munti apropiati. Unul dintre ei este Huayna Picchu, muntele pe care il regasim zimbind fotogenic in toate reproducerile care incearca,
palid, sa recreeze atmosfera. Inconjurat de terase, care ca niste trepte imense coboara pe pante si se pierd in jungla, locul ales pentru constructia acestei urbe depaseste prin frumusete, originalitate si impact sufletesc tot ce am vazut vreodata ca monument istoric.

Structura reliefului face Macchu Picchu practic invizibil, de jos din vale unde Urubamba face un zgomot de tractor, exact cum ii suna numele. Spaniolii lui Pizzaro l-au cautat in zadar si se pare ca si localnicii cu trecerea anilor au uitat de el. Muntii, care ne inconjoara din toate partile sunt toti acoperiti cu o vegetatie generoasa intretinuta intr-o nuanta de verde viu si vajnic de perenele ploi ce spala oboseala soarelui de pe frunze. Vreme extrem de schimbatoare. Nori albiciosi desirati de vint haladuiesc printre crestete muntoase si par ghemotoace de bumbac proaspat smulse. Unele smocuri, infruntind ameteala si haul risca o plutire catre in vale in cautarea unor locuri de parcare mai ferite.

Privesc Huayna Picchu care acum se razboieste cu o ploaie mocaneasca si ma pregatesc mental de o escaladare de vreo ora doar ca sa vad orasul dintr-un unghi aproape vertical. Ma bucur in tacere ca am ajuns matinal, inaintea sosirii valului de turisti. La vreun kilometru sub noi, in vale, se vede minuscula gara unde tocmai a tras un tren care regurgiteaza hotarit din nenumarate orificii, puncte colorate ce se agita in miscari browniene. Cu fondurile de la Unesco s-au facut multe restaurari, orasul fiind acum extrem de curat si ingrijit. Unele case sunt din nou locuibile si incerc sa retraiesc senzatia unei vieti precedente. Soarele mai scapa din cind in cind si adinceste culorile iar curcubee neimpresionate de peisaj parca incearca sa fixeze cu scoabe arcuite muntii.

Materialul de constructie a fost extras direct din stinca, prin urmare nu au fost probleme serioase de transport. Sunt din nou bulversat de calitatea imbinarilor. Exista citeva pietre care iti iau piuitul, mai toate incorporate in pereti de templu.In cel dedicat Soarelui exista citeva specimene rare. Una are 25 de muchii. Sus un condor planeaza indolent precum un ghid plictisit de peisaj si de povestea repetata de zeci de ori. In templul condorului, este o piatra de sacrificiu, lava racita, modificata in altar, pe care a curs, oare cite secole, singele fecioarelor sacrificate.

Cum o fi fost senzatia lui Bigham cind a cutreierat locul pentru prima oara? El cauta orasul pierdut. A fost surprins sa descopere ca terasele erau partial cultivate de familia de tarani care locuia printre ruinele inecate de vegetatie. Un copil de 11 ani i-a fost ghid si Bigham a fost incununat de gloria descoperirii orasului disparut, Macchu Picchu.

In Macchu Picchu toate scheletele descoperite au apartinut reprezentantelor sexului slab. Au fost barbatii toti plecati la lupta sau poate a fost "Orasul femeilor"? Gindurile ma duc la Fellini si la filmul cu acelasi nume. Imaginatia mea il aduce pe Marcello Mastroiani pe aceste terase unde lucreaza femeile. Erotica lipseste. Cobor Huayna Picchu. Paznicul era deja plecat caci seara cernea intuneric si liniste peste mine si peste Macchu Picchu. Rasfoiesc cartea in care fiecare drumet care isi incearca curajul pe acest pisc trebuie sa-si scrie numele atit la urcare cit si la coborire. Nu gasesc nici unul cu rezonante cunoscute...