De mult vroiam să vă împărtășesc una din experienţele mele in ceea ce priveste Islamul. În zilele noastre această religie are un renume rău din cauza faptelor cumplite de terorism şi ură pe care musulmani le fac în toată lumea, dar nu aceasta este tema mea. Desigur renumele rău contribuie însă în mod negativ la povestea pe care vreau să v-o spun.

A venit la noi o fată dintr-o ţară islamică. Cuminte, harnică, veselă şi profesional destul de bună. Elegantă, cu toată pielea acoperită aşa cum cere religia ei, dar cu haine strânse pe corp. Cred că avea sute de baticuri pe care le asorta la rochii. Scurte. Purtate peste helănci şi cu ciorapi groşi „să nu se vadă”. Ochii ei erau girofar după bărbaţii cu care flirta indiferent de situaţie, vârstă, stare civilă. Doar că, din când în când, apărea cu ochii umflaţi de plâns şi spunea că se simte rău. Într-o bună zi mi-a mărturisit motivul care îi rupe sufletul: e îndrăgostită de un european. Nu numai că acesta e creştin, dar domnul în cauză mai e şi foarte însurat, cu copii mari, cu casă, familie, situaţie, etc. Ca să o cucerească, domnul în cauză i-a promis că o va lua ca pe a doua nevastă. Dânsul e blond, are ochi albaştri, iar fata vrea să aibă un copil exact ca el! Frumos ca ea, cu părul ondulat ca ea şi cu pielea albă ca el, cu ochi albaştri ca el. Zis şi făcut, fata crede promisiunea şi îi cedează, aşteptând emoţionată copilul visat, neglijând faptul că domnul a fost operat şi nu mai poate procrea... După care se repede pe internet căutând un iman de treabă, care să oficieze o căsătorie religioasă. Pentru bani ce nu face omul, aşa că, desigur, există o instituție unde dai bani şi te poti însura în faţa lui Allah cu femeia visurilor tale, chiar dacă la chalet-ul tău elveţian te aşteaptă soţia cu budinca de somon în cuptor şi cu BMW-ul în garaj... 

Fericită fata comandă rochia de nuntă. Totul e aranjat şi organizat, zborurile către Orient sunt comandate, când să vezi ce? Bărbatul se sperie. Totul până la semnătură. „Mă oblig cu ceva dacă semnez?!” întreabă el deodată precaut. Nu, nu semnează, dar pe fată o vrea în continuare ca amantă.

Trezită din vis, fata disperă. Cum să iasă din această catastrofă? Când era vremea, părinţii ei nu au vrut s-o mărite, căci nici un pretendent nu era suficient de "bun". După ce tatăl s-a stins, familia i-a luat şi moştenirea şi au dat-o fratelui. Deşi plecată din ţară, cu leafă şi pe picioarele ei, centrul de comandă mamă-frate e mai puternic decât serviciile secrete. Acum şi-a ratat viitorul. „Începută” n-o mai ia nici un musulman. Fiind onestă, nu-l poate minţi pe viitorul soţ. Probabil singura minciună din viaţa ei mi-a spus-o mie. Că a făcut dragoste „o doar o dată”. Din jenă poate. Nu ştie ce-i aia un himen şi nici cum se coase la loc, deşi are doctorat în ştiinţele naturii. De altfel spune că nici nu-i trebuie un musulman din ţara ei, pentru că sunt răi. Nu, un frumos european cu ochi albaştri e visul ei. Pentru acela nu trebuie să fie fată mare în noaptea nunţii. Dar există un mic impediment, lăsând la o parte baticul care nu are voie să părăsească capul, de parcă ar fi sudat acolo. Ca să poată dormi în aceeaşi cameră cu europeanul în ţara ei, trebuie să facă acte de căsătorie în acea ţară. Pentru asta, tipul cu ochi albaştri trebuie să facă un micuţ compromis. Unul mic, mititel! Trebuie să se convertească la Islam. Altfel nu se poate. Glumeşti? Doar cum vrei să stea în acelaşi hotel împreună?! Ar putea fi chiar arestaţi daca apar aşa pe acolo! Nu ajunge că luând un european de religie creştină îşi face familia de râs, dar poate că aşa, dacă omul se închină de cinci ori pe zi cu faţa către Mecca, poate familia îl va accepta. Dacă nu, atunci vine ajutor de la cine nu te aştepţi. Un cumnat de vreo şaizeci de anişori e gata s-o ia ca a doua nevastă, ca să aibă şi ea un copil, deoarece va trece curând de treizeci şi cinci de ani  şi  sigur o sa rămână stearpă.

Credeţi cumva că povestea mea e o glumă? Nu, din păcate nu, este purul adevăr. Şi ce este şi mai trist este că faptul  că persoana in cauză nu şi-a schimbat credinţele nici un milimetru în urma acestor întâmplări. Modul ei de gândire este singurul adevăr, singurul acceptabil. Patosul cu care îşi apără credinţa - şi atenţie aici nu e vorba de Islam, ci de absoluta necesitate ca bietul om cu ochi albaştri să facă mărturisirea de credinţă „de formă”, doar pentru acte - nu poate fi egalat.

Cum, ea e o fată aşa de treabă, nu merită şi ea atâta lucru? Doar găteşte minunat mâncăruri exotice! Şi face curat când şi când. Ce-i mare bai, o mărturisire acolo! Doar cel care o iubeşte nu poate fi atât de crud, să-i facă atâta rău, să-i facă familia de ruşine.

Dragii mei, aici se încheie povestea mea. Vă jur că am întâlnit mulţi oameni care dădeau mai mulţi bani pe credinţă decât această fată. Islamul ei este numai de forma, este doar un şir de tabieturi şi de reguli care trebuie musai îndeplinite. În rest, morala poate fi aruncată la coş. Pentru ea religia e ca o pereche de ciorapi. Azi porţi unii, mâine alţii. Totul e să te făleşti la braţul unui Hans cu ochi albaştri, să le arăţi tu lor! 

Minaret în furtună, pentru ea nu există decât poziţia „EU”. Poziţia celuilalt, a aceluia pe care „îl iubeşte aşa de tare” este inexistentă. „EU” nu am voie să părăsesc Islamul, nu pentru că ar fi o credinţa aşa extraordinară şi aş da vreun ban pe ea, dar pentru că nu am voie, dar „TU”, haide omule, doar eşti creştin, ce-ţi pasă! Semnează acolo şi gata! E doar pentru acte, doar nu trebuie s-o iei în serios!

Ce s-a întâmplat de fapt după aceea? Din poziţia mea, cea a observatorului am văzut cum potenţiala victimă Hans a făcut exact ce ar fi făcut un om cu cap. A evitat-o. A fost rece. Nu a privit-o în ochi.  Cât despre „ex”, acesta mai sună uneori interesat de o partidă de sex pe care o primeşte când şi când, dacă are noroc şi o prinde pe biata fată într-un moment slab.

Ce va fi mai departe, nu ştiu. Cred că nici nu vreau să ştiu. Sunt în procesul de a clarifica această legătură şi de a o re-defini. Ceea ce am înţeles eu din această experienţă a fost că putem să respectăm credinţa altuia. Putem accepta ca acesta să şi-o laude, să vorbească despre ea chiar ore întregi fără a intra în polemică despre care religie e mai bună şi mai justă. Ceea ce nu putem accepta este ipocrizia. Aceasta deranjează, chiar dacă vine de la cea mai credincioasă şi mai habotnică persoană. Pentru că dacă credinţa ne interzice să iubim oameni din alte culte, atunci trebuie să s-o urmăm până la capăt. Iar dacă nu ne place, trebuie s-o abandonăm. Să avem coloană vertebrală. Să stăm drepţi pentru omul pe care îl iubim. Să-l tolerăm cu tot cu credinţa lui. Dar dacă omul pe care „îl iubim” nu este decât un trofeu, furnizor de material genetic cu ochi albaştri şi paşaport „Comunitatea Europeană”, nu trebuie să ne mirăm când acesta ne doboară cu armele proprii.
Text: Carmela (ma puteti urmari pe si pe facebook)