Viata, viata, cusuta cu ata... Trecem prin viata ca niste somnambuli. Ca niste drogati in cautarea substantelor care, presupunem noi, ne-ar face sa fim fericiti. Bani. Putere. Sex. Recunoastere sociala din partea unora pe care, de fapt, nu dam doi bani.
Alergam ca bezmeticii.
Calcam peste precepte morale, calcam peste principii (pentru ca nu le mai avem, lacomia de toate felurile ne-a cuprins inimile, conteaza doar egoul si toata familia lui de cuvinte). Uitam sa fim oameni. Totul este o lupta, o competitie fara sfarsit. Uitam ca exista loc sub soare pentru toti. Patratica celui de langa noi este mai atractiva decat patratica proprie. Vrem case ca ale altora, masini ca ale altora, vacante ca ale altora, vrem barbatii altora, femeile altora, ba chiar si copiii altora pentru ca ai nostri nu par destul de buni!
Ne pierdem decenta.
Suntem vesnic flamanzi si vesnic insetati. Vesnic nemultumiti si in acelasi timp autosuficienti. Mandri in tampenia noastra. Toti vrem sa fim vedete. Sa declansam invidii. De la concursul de salata de boeuf faza pe bloc, la etalarea unor pseudo-valori care sa ne faca sa parem mai cu mot decat restul.
Si toti suntem in final niste staruri de carton presat pe care orice banala ploaie le face sa se rideze, sa se umfle, sa paleasca, sa crape. Iar aceasta banala ploaie este timpul care trece peste toti. Nu ne iarta pe nici unul.
Si, mai devreme daca suntem norocosi, mai tarziu daca invatam sa fim intelepti si niciodata daca nu reusim sa rupem lanturile pe care un asa-zis modernism ni le-a legat de gat, intelegem ca totul este efemer. Suna a truism. Si chiar e. Un truism care exprima o crunta si dureroasa realitate pe care am devenit prea orbi ca sa o intelegem.
Trecem prin viata ca niste acrobati pe sarma.
Si daca nu stim sa pasim frumos, elegant si atent, ne transformam existentele in prabusiri in hau. In haul non-valorilor, al prostiei, al parvenitismului, al meschinariei.
Insusi cuvantul "viata" este o metafora. Depinde doar de noi pentru ce.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)
