De ani de zile o văd pe centura Bucureștiului, din goana mașinii. O ființă ușor durdulie, îmbrăcată mereu în aceeași fustă extrem de scurtă, roz-ciclam, cu aceeași bluza verde-praz.
Vară, iarnă, caniculă sau zloată, picioarele ei ușor butucănoase stau cocoțate pe încălțări înalte, cu platformă. O remarci după părul blond-maioneză, aproape portocaliu, prost vopsit, care îi stă mereu aiurea.

Prima dată mi-a sărit în ochi în vara lui 2011, când m-am mutat în zonă. Ori de câte ori am trecut pe acea șosea, ea era la datorie, în față aceluiași restaurant aflat la intersecție, pe care doar Dumnezeu știe cine îl frecventează.

Când e foarte frig își pune o jantilică pe de-asupra, pe care o lasă descheiată, că să îi poată fi reperată de la distanță îmbrăcămintea sumară și țipătoare pe care o poartă direct pe piele. Când vremea e câinoasă, stă zgribulită, cu mâinile băgate în buzunare și cu o geantă jerpelită pe umăr. Doar dacă e ger de crapă pietrele își pune ciorapi, altfel picioarele îi sunt goale.

Ori de care ori am văzut-o m-am întrebat dacă are clienți. Probabil că da, altfel ar fi renunțat cu multă vreme în urmă la meserie. Dar, ca un făcut, nu am văzut pe nimeni, niciodată, nici măcar încetinind mașîna pentru a-i aruncă vreo privire. Toți reduc viteza doar când vor să vireze la dreapta. Altfel, pedala de accelerație rămâne apăsată.

Trupul e departe de a-i fi frumos sau lucrat. Nu are ce arăta. E o femeie obișnuită, în jur de treizeci de ani.

Într-o zi am văzut-o la supermarket. Îmbrăcată la fel, cu aceleași haine în culori electrice, care parcă îți scurtcuitează privirea. Încălțată la fel, cu niște platfome vechi, vai de ele, pe care nu știa să meargă pentru că se clătina într-un mod ciudat, că o barza șchioapă.
Când se deplasa ținea genunchii îndoiți și umerii aplecați în față. Părea gata să cadă oricând.

La magazin am putut să îi privesc chipul mai de-aproape. O femeie obosită, ridată prematur, cu rujul roșu aproape șters de pe buzele vineții, cu sănii căzuți, pe care un sutien ale cărui bretele care au fost cândva albe nu reușește să îi facă să stea nici într-n fel.
Părul decolorat, ars, de i se vedeau rădăcinile negre că smoala, brăzdate pe ici-colo de fire albe, sârmoase.
Lângă ea, doi puradei, slabi și jigăriți, că doi pui de mâță abandonați pe-un maidan.
În coș, niște cutii de pate din cel mai ieftin, pâine, câțiva cartofi și o sticlă de ulei.

- Mama, ne iei ciocolată?
- N-are mama bani.
- Când o să ne iei?
- Când o să avem bani.
- Și când o să avem bani?
- Nu știu.

Femeia a plătit și s-au îndreptat toți spre ieșire. Copilul mai mare îi ștergea mucii celui mic și îi spunea pe un ton autoritar, convingător, de frate mai mare: "Nu te mai smiorcăi, dată viitoare o să ne ia ciocolată."

Am am lăsat coșul și am înșfăcat două ciocolate mici de la casă. Le-am plătit în grabă și am alergat după ei.
Puradeii mă priveau contrariați. Femeia de pe centură mi-a zâmbit știrb. Îi lipseau un incisiv și câțiva premolari.
- Mulțumesc. Aproape niciodată nu am bani să le iau ciocolată.
I-am întors zâmbetul.
Și, cu mintea încețoșată, m-am întors în magazin ca să îmi recuperez coșul abandonat.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)