Zice-se că femeile au un al țâșpelea simț. Simțul ăla care, deși totul pare la locul lor în cuplu, le face să simtă că nu e deloc așa.

E un simț probabil dezvoltat încă din preistorie, când se formase familia și deși el pleca cu ciomagul erect falnic la vânătoare și încă aducea in peștera personală o halcă bună de carne, vânătoarea dura mai mult decât de obicei, deși birturi de băut bere cu prietenii nu existau.
Si când masculul Neanderthalian se întorcea, era țâfnos. Că bolovanul de la întrare nu stă cum i-a explicat el, că ea nu mai poartă piei tăbacite la modă că a mâncat prea multă slănină și s-a transformat într-una, că ea vorbește prea mult și nu destul de articulat, că păsatul nu e destul de fin sau e prea fiert și ierburile adunate sunt amare ca fierea...

În fine, vorbim practic despre precursoarele motivelor de azi ale bărbaților care își caută justificări când se duc la inspectat peșteri străine de familia mai mult sau mai puțin oficioasă.

Cumva, orice bărbat în căutare de vânat nou are întotdeauna un dosar de nemulțumiri pregătit mai mult pentru a-și justifica frământările propriei conștiințe (când și daca mai are măcar vreo picătură de conștiință, evident!) când pleacă in călătorii prin paduri (virgine încă doar pentru el), iar orice femeie simte exact cand se întâmpla acest lucru.
Mai ales dacă femeia a mai avut parte de astfel de experiente în viață, începând din familia unde a crescut și tatăl pleca după frigider nou la Găești, deși frigidere existau și la magazinul de la colț.

Îmi aduc aminte și mă bufnește râsul cum ex-ul meu m-a anunțat pe 1 ianuarie 2013 că a doua zi pleacă după mostre de peleți și cum i-am zâmbit cald, spunându-i că el pleacă după peleți (cu o limuzină Mercedes full option, închiriată), pe 2 ianuarie, cum plec eu după adunat zmeură pe cele -10C de afară îmbrăcată doar cu jartiere, pantofi Jimmy Choo și haină de nurcă, că vreau să fac parfait cu fructe de pădure și să îl export în Groenlanda.

Evident, mi-a spus că sunt nebună și că el e băiat cuminte, nu m-ar înșela nici dacă ar vrea să îl violeze în grup o mie de fecioare și o mie de starlete porno după ce l-au legat în stil Shibari, pentru că el mă iubește numai pe mine, de i se lipesc chiloții în cur de amor, nu alta!

Am zâmbit atunci iar într-un colț al gurii, așa cum fac de fiecare dată când las oamenii să creadă că m-au prostit și că au dreptate să mă socotească fraiera pământului. Simțeam unde se duce, știam în fiecare miligram de estrogen din mine că pleacă după vreo curvă.

Și mai apoi am avut și dovada că mostrele de peleți erau, de fapt, mostrele de sex cu o donșoară de la Chișinău, purtătoare de balerini și mărgele ieftine din sticlă colorată, care își dorea teribil să-și pună lăbuțele cu unghii de plastic de-alea care te împiedică să te speli corect la fund, pe unul cu pașaport de UE care să o scoată din suburbiile echivalente cu Ferentariul nostru, că arabii cu care umblase până atunci nu îi puteau oferi decât o viață sub cheie și sub jihab.

Acesta a fost doar unul dintre exemplele care mi-au venit în cap. Nu mai dau detalii despre sutele de mesaje pe care le-am primit de la prietene și cunoștințe feminine, care deși nu aveau încă nicio dovadă palpabilă, știau că sunt mințite și înșelate de partenerii lor, mari vânători specializați în gâște și "căpreoare" veșnic dispuse.

Am spus "încă", pentru că nu se apucaseră de investigat, fie pentru că le era frică de ce ar fi putut afla, fie că știau că dacă află adevărul, nu s-ar fi putut abține să nu le scorojească ouăle nemernicilor.

Dar despre scorojitul ouălelor de bărbați în călduri, vă voi povesti într-o altă istorioară (cu morală) viitoare.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)