Recitind-mi propriile rânduri despre "E prea târziu să..." mi-am amintit de expresia "Este prea târziu să ceri iertare, răul a fost deja făcut."

Da, poate răul a fost deja făcut, dar niciodată nu este prea târziu să ne cerem iertare. Unii râd spunând cu dispreț spunând "Uite la cutare, a înnebunit, s-a pocăit...", precum și altele asemenea.
Însă ei nu realizează un lucru. Să ai puterea de a te pocăi, de a te căi, de a-ți părea cu adevărat rău pentru faptele, cuvintele sau gândurile tale din trecut înseamnă să fii un om extraordinar de puternic.
Contrar accepțiunii larg întâlnite în zilele noastre, potrivit căreia să fii puternic înseamnă să nu îți arăți nicio slăbiciune și că recunoașterea propriilor greșeli ne-ar știrbi firma de mici zei, perfecți, omnipotenți și omniscienți, că ar arăta că suntem slabi, mai ales cand ne cerem iertare celor pe care îi considerăm inferiori.

Paradoxal (sau nu) lucrurile stau exact invers.

Să îți recunoști imperfecțiunea (atenție, nu să te ascunzi după "errare humanum est" folosindu-te de dicton ca scuză (fie vorba între noi și puerilă, și jignitoare pentru ceilalți!), să ți se rupă sufletul pentru ce ai făcut, să treci peste mândria personală, peste ego și egoism, peste posibila percepție a nihilismului tău de ființă trecătoare, este un act măreț, un act de curaj, un act de eroism într-o societate care promovează strict poleiala falsă și potența iluzorie, perisabilă și mercantilă.

Oamenii care au ajuns la un nivel superior al conștiinței de sine în raport cu Dumnezeu, cu Universul și, cel mai important, la pacea necesară împăcării cu toți și cu toate, sunt oamenii care își vor gasi isihia visată și căutată de cei mai mulți dintre noi, în mod greșit, în spatele non-valorilor, lipsei de percepte etice și morale, care poartă astăzi, toate dimpreună, numele de perfecțiune și care par un model de urmat.

Un om nu va putea niciodată accede pe un plan spiritual și chiar al propriei stări de umanitate mai înalt, nu își va aduce dovada irefutabilă a propriei măreții decât în momentul în care va regreta cu fiecare celulă a ființei lui comportamentul avut anterior.

Puterea de a cere iertare nu îndreaptă mare lucru, e adevărat. Unele lucruri, o dată terfelite, nu mai pot fi niciodată ca înainte pentru că sunt deja viciate, au trecut în dosarul cu erori, erate, rebuturi, eșecuri și pierderi de toate felurile posibile.
Dar un "Te rog frumos, iartă-mă pentru ce am făcut!" îi dă adresantului spovedaniei ad-hoc sentimentul că suferința lui nu a fost degeaba. Îi dă aproape convingerea că nu vei mai trata niciodată o altă persoană într-un mod inadecvat. Că tot ce a trebuit să suporte l-a facut părtaș la protejarea altora, dar și la creșterea, maturizarea și responsabilizarea altora și a ta, a celui care a greșit. Mai ales a ta, a celui căruia îi pare rău. Inclusiv senzația că nimeni nu va mai trebui să sufere într-un fel sau altul dacă se apropie măcar de omul care înainte avea puterea de a nimici orice și pe oricine doar pentru că putea, voia și făcea totul într-un mod canceros.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)