Va propun sa punem aici cele mai frumoase poezii, bucati de suflet care ne-au bucurat si ne-au inspirat candva. Abia astept sa ma bucur de preferatele voastre si de versurile pe care le considerati demne de impartasit.  :-*

Nu pot spune ca am o poezie preferata, imi plac versurile atat de mult ca imi pare sacrilegiu sa aleg doar una. Astazi, un text care ma inspira adesea.

"FORMULAR" - Grigore VIERU

- Numele de familie si prenumele?
- Eu.
- Anul de nastere?
- Cel mai tanar an:
cand se iubeau
parintii mei.
- Originea?
- Ar si seman
dealul acel
din preajma codrilor.
Stiu toate doinele.
- Profesiunea?
Imi iubesc plaiul.
- Parintii?
- Am numai mama.
- Numele mamei?
- Mama.
- Ocupatia ei?
- Asteapta.
- Ai fost supus
judecatii vreodata?
- Am stat niste ani inchis: in mine.
- Rubedenii peste hotare ai?
- Da. Pe tata. Ingropat.
In pamant strain. Anul
1945.

Dore imi pare rau ca acest topic nu are succes.Am fost si eu curioasa ce fel de poezii raman legate de suflet.
Mie mi-a ramas prinsa intr-un colt de soul poezia pe care intr-o seara de decembrie Diana a postat-o ca raspuns framantarii mele de atunci.Sper sa nu se supere ca o repostez aici.


Romanta raspunsului mut

Ce vad!...
E-adevarat?...
Tu esti?...
Cum?...
N-ai murit?...
Tot mai traiesti?...
Pendula care te-ai oprit din mers,
Incerci acum sa mergi in sens invers?...

Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce stii...
Sa-mi spui chiar si minciuni,
Sa-mi spui
Ce n-ai spus nimanui -
Nici celor morti,
Nici celor vii ...

Ce victime ai mai facut
Din clipa-n care urma ti-am pierdut?...
Ce vrajitoare te-a trecut prin foc
Si-a reusit sa-ti puna inima la loc?...
Si care-anume sfant din calendar
Te-a sfatuit sa te-ntalnesti cu mine iar?...

De ce zambesti?
E-adevarat?...
Te-ai razgandit?...
Ne-am impacat?...
Iar ne iubim?...
Sau, poate, si-azi ne regasim
Aceiasi vechi dusmani?...
Dar tu mai stii dupa cati ani?...

Eu te-am iertat de mult!...
Dar tu?...
Raspunde-mi "Da"...
Raspunde-mi "Nu" -
Totuna mi-e!...
Stii tu de ce -
La tine "Nu" si "Da" nu sunt
Decat aceleasi vorbe-n vant!...

De ce te temi?...
De ce-ti ascunzi
In palme ochii tai rotunzi?...
De ce-ti aprinzi ca un semnal
De foc bengal
Obrajii tai de portelan
Si inima de Caliban?...

Raspunde-mi!...
Vreau sa stiu si eu,
De ce-ai venit?...
De dragul meu?
Sau, poate, n-ai venit decat
Sa-mi torni, ca si-n trecut, pe gat
Un paharel de coniac,
Ca eu sa tac,
Iar tu sa tipi
Si sa dispari, apoi, suspect,
Cu voluptatea unei bombe de efect!...

Ce zici?
Asa e c-am ghicit
De ce-ai venit?...
De ce te-ncrunti si nu-mi raspunzi?...
Ce nou secret imi mai ascunzi?...
De ce scrasnesti din dinti
Si taci?...
Hai!... Spune-mi, ce-ai de gand sa faci?
Deschide-ti gura - mii de draci! -
Si lasa-ma sa-ti mai sarut...
Nu gura...
Ci raspunsul mut!...

Chiar ca este frumoasa poezia cu care te-a inseninat Diana ;).

Poate ca topicul nu prinde fiindca nu multa lume isi exprima romantismul si prin versuri.
Multumesc, Ariana  :-*.

mie mi-au ramas intiparite aceste versuri.. desi nu e vorba de romantism.


Oamenii sunt adesea neintelegatori,
  irationali si egoisti...
  Iarta-i, oricum.
   
  Daca esti bun, oamenii te pot acuza de egoism
  si intentii ascunse...
  Fii bun, oricum.
   
  Daca ai succes, poti castiga prieteni falsi
  si dusmani adevarati...
  Cauta succesul, oricum.
   
  Daca esti cinstit si sincer,
  oamenii te pot insela...
  Fii cinstit si sincer, oricum.
   
  Daca gasesti linistea si fericirea,
  oamenii pot fi gelosi...
  Fii fericit, oricum.
   
  Binele pe care il faci azi,
  oamenii il vor uita maine...
  Fa bine, oricum.
   
  Da-i lumii tot ce ai mai bun
  si poate nu va fi niciodata de ajuns...
  Da-i lumii tot ce ai mai bun, oricum.
   
  La urma urmei este intre tine si Dumnezeu...
  N-a fost niciodata intre tine si ei, oricum..

ar trebui sa ne gandim la ele..

:-*

Poezia asta am citit-o de atatea ori pe la 20 de ani, incat am invatat-o involuntar pe de rost.  :)  Recitind-o acum, mi-am dat seama ca inca o mai stiu  :P

"Vis vegetal"  -   Magda Isanos

"As vrea sa fiu copac
Si-as vrea sa cresc langa fereastra ta.
Te-as auzi,
Si-n voie te-as privi intreaga zi
M-as apuca si iarna sa-nfloresc,
Ca sa te bucuri!
Pasarile cele mai mandre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar noptile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ti le-as da.
Prin geamul larg deschis, de-atatea ori
M-as apleca usoara sa-ti sarut
Când parul ce pe frunte ti-a cazut,
Când buzele cu buze moi de flori
Spre toamna m-as juca zvarlindu-ti mere
Si foi de aur rosu prin odaie
Cu-a ramurilor tanara putere
Ti-as apara obloanele de ploaie.
Si, cine stie, poate ca-ntr-o seara
De primavara, când va fi si luna
Va trece prin gradina o zana buna,
Facandu-ma femeie sa fiu iara.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze si pamânt,
Cu roua si cu luna pe obraz,
Eu ti-as sari în casa si senina,
Uitind de-atata vreme sa vorbesc,
Cu cate-un cuib în fiecare mana,
As incepe
sa
zambesc."

Si-nca una care-mi placea la nebunie acum vreo 15-20 de ani:

"Descântec de ploaie"   - Ana Blandiana

"Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlanţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fara sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Îmi place sa ma tavlesc prin iarba lor alba, înalta,
Îmi place sa le rup firele şi sa umblu cu ele în dinţi,
Sa ameţeasca, privindu-ma astfel, barbaţii.
Ştiu ca-i urât sa spui "Sunt cea mai frumoasa femeie",
E urât şi poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci când ploua,
Numai atunci când ploua,
Sa rostesc magica formula "Sunt cea mai frumoasa femeie".
Sunt cea mai frumoasa; femeie pentru ca ploua
Şi-mi sta bine cu franjurii ploii în par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vânt
Şi rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii ca te-aştept,
Sunt cea mai frumoasa femeie şi ştiu sa aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi sa te-ndragosteşti fulgerator,
Toţi trecatorii sunt îndragostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlanţuite femei..."

eu una prefer proza. :P  dar o poezie care mi-a placut tare mult cand am citit-o acum cativa ani este "Lacul" lui Eminescu...

Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarca
Tresarind în cercuri albe
El cutremura o barca.

Şi eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult şi parc-aştept
Ea din trestii sa rasara
Şi sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim în luntrea mica,
Îngânaţi de glas de ape,
Şi sa scap din mâna cârma,
Şi lopeţile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinşi de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foşneasca
Unduioasa apa sune!

Dar nu vine... Singuratic
În zadar suspin şi sufar
Lânga lacul cel albastru
Încarcat cu flori de nufar.

::)

Kaluaaaaa...Magda Isanos...tare dragi mi-au fost poeziile ele in liceu!!! :-*

si mie  :-*
(si mai trag un oftat)

Imi mai plac poeziile lui Joachim Ringelnatz, par copilaresti, usor nebune la prima citire.

Si dupa Minulescu eram innebunita prin liceu  :P

Si eu l-am iubit pe Minulescu.:)Acum mi-e drag dar parca e prea trist pentru mine cea de acum.:)

Si eu il iube pe Minuleeeescu  :D.
"Roamanta cheii" si "Celei care minte" sunt preferatele mele.  :P

mie imi place Bacovia.. dar nu vreau sa va intristez. asa ca nu postez :)

Un pasaj din..Veronica Micle. Pasajul care este trecut pe piatra ei funerara.
'..Si pulbere tarana
Din tine se alege.
Caci asta e a lumii
Nestramutata lege.
..
Nimicul te aduce,
Nimicul te reia,
Nimic din tine-n urma
Nu va mai ramanea..'


Si un pasaj dintr-o poezie a profesorului meu de limba romana,Dl.profesor C-tin Miu.

'In locul tau, la judecata,
Sa fiu , pacatele ma latra.
Si toti cu mana ma arata,
Hulit mereu,batut cu piatra...
.....
Si ranile ce le-ai avut,
Cand rastingitu-te-au pe cruce,
Sa mi le dai cu imprumut,
Macar acum sa le pot duce..'

"Daca nu cresti" - Constantin Raducanu

Am plans mereu dupa tine...
Marile cerului
Ti-or spune, candva,
Iubire in pustiu.

Nu, nu e destul
Sa porti in inima
Dogoarea neostoita a zorilor,
Singur.

Nu, nu e deajuns numai
Sa te nasti floare
Daca nu cresti.
(volumul "Vina sentimentelor" - 1993)

mie imi place tare mult o strofa de-a lui verlaine (toata poezia e faina dar o anumita strofa e imi place foarte mult - e atat de simpla si parca vad cum ma duce vantul, pe mine, o biata frunza prin vanturile vietii )

Verlaine : Chanson d’automne

Les sanglots longs
Des violons
De l'automne
Blessent mon cœur
D'une langueur Monotone.

Tout suffocant
Et blême, quand
Sonne l'heure,
Je me souviens
Des jours anciens
Et je pleure;

Et je m'en vais
Au vent mauvais
Qui m'emporte
Deçà, delà,
Pareil à la
Feuille morte.

...mmm...Meg si mie-mi place Bacovia.E poetul meu de suflet,cu toate ca a scris pe un ton extrem de trist si "plumburiu"...dar versurile sale se pliaza cel mai bine pe sufletul meu... :'(

...revin...n-o sa postez versuri de Bacovia,asta din respect pentru Meg,daca ea n-a facut-o sa nu va intristeze, n-am s-o fac nici eu...dar am sa-l citez pe Marin Sorescu(urmatorul in ierarhia preferintelor mele dupa Bacovia)

                      Am zarit lumina
 
    Am zarit lumina pe Pamant,
    Si m-am nascut si eu
    Sa vad ce mai faceti.

    Sanatosi?Voinici?
    Cum o mai duceti cu fericirea?

    Multumesc,nu-mi raspundeti.
    Nu am timp de raspunsuri,
    Abia daca am timp sa pun intrebari.

    Dar imi place aici.
    E cald,e frumos
    Si atata lumina incat
    Creste iarba.

    Iar fata aceea,iata,
    Se uita la mine cu sufletul...
    Nu,draga,nu te deranja sa ma iubesti.

    O cafea neagra voi servi,totusi.
    Din mana ta.
    Imi place ca tu stii s-o faci
    Amara...

...asta e una dintre multe altele...care-mi plac.Poate cu alta ocazie o sa mai postez cate una. :-*

      Cine stie "topicu' meu " de pe un alt forum stie de ce nu o sa postez aici  :fluierat:

    Daca vreti sa postez poezia preferata de mine aici , pai atunci o sa fiu data afara de pe acest forum ca eu nu ma pot opri pana nu le scriu pe toate  :P :P
    Asta inseamna sa nu mai poata nimeni sa posteze de mine  :P

    Sincer eu nu pot sa aleg 1 poezie.

  SINCER imi place Minulescu cel mai mult dar o poezie nu pot .

Dore ma mananca mainileeeeeeeeeeee  :morideris: :morideris: :morideris: :morideris: :morideris:

Larrysa  :-* poti pune cate poezii vrei, nu exista limita - cele mai frumoase poezii pot fi oricate ;) cu conditia sa nu repetam texte postate deja de alt ultilizator.

Sonet CXVII - William Shakespeare

Ma iarta daca binele tau mare
cu daruri mici eu ti l-am rasplatit,
uitand de inima ta iubitoare
de care-s zilnic mai inlantuit.
Adesea am fost cu suflete straine;
cu dreptul tau risipa am facut;
cu panzele de vanturi rele pline,
departe de-a ta fata m-am zbatut.
Inseamna-ti nebuniile pe toate - ,
de ai dovezi, te rog nu ma cruta;
Stapunge-mi cu priviri infuriate
fiinta, dar nu fierbe-n ura ta.
Caci suna a mea scrisoare de-aparare:
Vreau s-adancesc iubirea ta cea mare.

Forte si mie mi-a placut mult de tot poezia asta, imi dau seama ca inca o stiu pe de rost, din liceu (deci nu m-am senilizat chiar atat de rau... ), si din cate imi aduc aminte unele versuri au fost folosite drept coduri de Rezistenta franceza.

Si mai imi place Sonetul 116 al lui Shakespeeare, cel care incepe cu "Let me not to the marriage of true minds..."

Let me not to the marriage of true minds
Admit impediments. Love is not love
Which alters when it alteration finds,
Or bends with the remover to remove:
O no! it is an ever-fixed mark
That looks on tempests and is never shaken;
It is the star to every wandering bark,
Whose worth's unknown, although his height be taken.
Love's not Time's fool, though rosy lips and cheeks
Within his bending sickle's compass come:
Love alters not with his brief hours and weeks,
But bears it out even to the edge of doom.
  If this be error and upon me proved,
  I never writ, nor no man ever loved.

Onuka  :-* poti posta ce doresti, mai stii, poate aceasi imi place si mie :)

laryssa.. bataitza :P daca e minulescu la care ma gandesc eu  :fluierat:

"Sah" - Marin Sorescu

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

Dore am ales una pana la urma , dar nu ma opresc aici


Ion Minulescu Romanta noastra

Pe-acelasi drum,
Manati de-acelasi indemn nefast al nazuintii,
De-aceleasi neintelese-avinturi spre tot mai sus,
Pe-acelasi drum
Pe unde ieri trecura poate,
Strabunii nostri
Si parintii,
Pe unde, unii după altii, drumetii trec de mii de ani,

Noi -
Carora ni-i dat să ducem enigma vietii mai departe
Si doliul vremilor apuse,
Si-al idealurilor scrum -
Pe-acelasi drum
Vom trece maine cersind din titerele sparte
La umbra zidurilor mute
Si-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Si-n calea noastra intilni-vom
Pe cei batrani ramasi in urma -
Pe cei ce ne-or privi cu ochii in lacrami
Cum le luam-nainte.
Iar noi
Le vom citi-n figura cum suferintele le curma
In suflet sfintele avanturi
Si-n gura caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Si-n calarea noastra intalni-vom -
O!... cate nu poti sa-ntalnesti
Cand drumu-i lung
Si nesfarsita e nazuinta ce te mana
Tot mai departe
Si te poarta,
Ca pe un orb tinut de mana,
Spre-ntrezarite-Aureole -
Nimicuri scumpe pamantesti!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Si mandri poate ca seninul albastru-al sangelui regesc.

Dar va veni o zi in care
Ne vom opri deodata-n drum,
Inspaimantati ca-n urma noastra
Zari-vom pe-altii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Si rad ca nu-i putem opri...

Da...
Va veni si ziua-n care vom obosi,
Si va veni
Un timp în care-al nazuintii si-al aiurarilor parfum
Ne va parea miros de smirna,
Iar cantul titerelor sparte
Un Psalm cantat de-un preot gangav
La capataiul unei moarte
Pe care numeni n-o cunoaşte...

Si-atunci, privind un urma lor -
Ca cei ce n-au nimic sa-si spuna
Când nu-şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Si-a secularilor castani,
Vom adormi ca si drumetii
Ce dorm uitati de mii de ani!...




Sper ca va place

Minulescu sa nu ne placa, Laryy? Pune cate vrei, parca nu avem niciodata destula frumusete in suflet, asa ca vreo cateva poezioare adanci nu pot decat sa ne faca bine.

dore

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi
insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin
cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident
oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile,
sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam
dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta murim.

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le
impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul ... depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul
cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce
pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla
oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva

Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete

Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu
cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi

Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti

Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie,
cand trebuie
Indiferent de consecinte

Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa
fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau

Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe
chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea
tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un
prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.

Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi
iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine
insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.

Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea
influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu
inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se
iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe
primul loc
Si nu faptele sale

Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai
departe in viata

Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva
ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai
nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l
ajuta.

Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti

Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede ...

Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani
oamenii si a-ti sustine parerile.

Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Am invatat.
de Octavian Paler

Ce frumoasa si adevarata, ella! N-o stiam.

De abia acum am descoperit acest topic si nu m-am aputut abtine sa postez si eu cateva din poeziile care mi-au placut.


Elena Farago (1878-1957)

Iubeste-mi mainile si ochii
Si iarta-le dac-au fost clipe
In care n-au shtiut sa-ti spuna
In care n-au putut sa-ti dea
Atat cat ar fi vrut,
Atata cat poate doru-ti le cerea,
In dragostea,
In indoiala,
In deznadejdea unei clipe...
Iubeste-mi mainile si ochii
Si iarta-le nevruta vina
Ca prea tarziu venira-n cale-tzi
Si prea curand se duc de tot...
Dezleaga-mi sufletul de viba
Ca in curand n-am sa-ti mai pot
Aduce-n ochi si maini
Durutul,
tarziul zambet de lumina...

G. Calinescu (1899-1965)

Interdictie

Nici n-ai iesit pe usa cea de perete data,
Si-ncep sa numar ziua cand vei veni din nou,
Ma invelesti cu parul si ma saruti o data,
Si pieri din fata mea cantand ca un ecou.


Iubirea mea-i facuta din griji si asteptare
Sa merg cu tine alaturi imi este interzis.
Stai intr-un turn de aur sclipind in departare,
Si ca s-ajungi la mine tu zbori peste-un avis.


la ora fermecata te-astept cu indoiala,
De-ntarzii simt o spaima, de vii, melancolie,
Mi-e teama de-acea zi in veci catastrofala
Cand nu te va misca a mea thaumaturgie.


Din mine trupul tau nu se va face rodnic,
Putin te strang in brate, mai mult te vad in vis,
Nu-ti voi fi mire sacru, ci pururi un logodnic,
Sa merg cu tine alaturi imi este interzis...


G. CALINESCU
(1899-1963)

O, TU, CU OCHI ALBASTRII...

O, tu, cu ochi albastri, cat de frumoasa esti!
Asa desigur sunt fapturile ceresti,
Pe care le vedeam, copil, intraripate,
Cu cate-un crin in mana si pletele pe spate.
Cand te cuprind de mijloc, imi pare ca e vis,
Ca mi-a picat un inger, de sus din paradis.
Cu mare sfiiciune pe-obrazul tau pun gura,
Gustandu-i ametit aroma si caldura.
De ma pecetluieste buza-ti trandafirie,
Ma simt inviorat ca de-o eucaristie,
Ma-ntreb de-i cu putinta ca tu sa ma iubesti.
O, tu, cu ochi albastri, cat de frumoasa esti!

Mangaie-ma cu mana ta cea copilareasca,
Ineaca-ma cu coama ta supraomeneasca,
Ce cade ca o creanga pletoasa si divina,
Cu miros de cinam si frunze de lumina.
Fa-mi cerc pe dupa gat cu bratul tau subtire,
Asa cum se cuvine smeritului tau mire,
Si lasa-te usoara cand cu un salt vanjos
Te duc in patul biblic de cedru si-abanos,
Neprihanita, goala, zvacnind fara vesmant
Sa dormi cu mine noaptea, in sfant asezamant.
In raiul tau suav ma-mbii si ma sfintesti,
O, tu, cu ochi albastri, cat de frumoasa esti!




TUDOR ARGHEZI

MI-E SETE

Tanjesc pe-ndelete.
Mi-e foame, mi-e sete,
Dar n-as putea, poate sa-i spui
Orisicui
Ce hrana ma poate nutri si ce mana.

Am paine, merinde si vin.
Patulul mi-e plin.
Am poame-n livada
Lasate sa cada
Din pomi din belsug.
Cirezile mug
De ugerii grei:
Mulgi cate ciubare si donite vrei.
Nici vechea prisaca nu-mi este saraca
Si am in camara
Si miere amara,
Pe langa bucate.

Mi-e sete de toate,
De rau si de bine.
Mi-e sete si foame de tine.

TIBERIU UTAN
(N. 1930)

CE-A FOST N-A FOST

Ce-a fost n-a fost. Padurea si vechea manastire.
Trecutul meu adoarme in nestire.
Nici aerul, nici noi nu ne-am opus.
Cine-a invins si cine-a fost supus
nu stim nici noi,
nici firul de trifoi.
Ce s-a-ntamplat nu s-an-tamplat,
ce-am blestemat n-am blestemat
si-a fost pacat ce-am binecuvantat.
ce inteleg nu inteleg.
M-am rupt in doua si-am ramas intreg.


MIHAI CODREANU (1876-1957)

DE UNDE VII?

De unde vii sa-mi tulburi pacea, spune...
Si somnul noptilor de ce mi-l furi?
Tu ai in ochi adancuri de paduri,
Iar in priviri, tristete de lagune.

Crezand-o floare, miere vin s-adune
Albinele, din sucul dulcii guri,
Iar parul tau, ca graul poti sa juri
Ca e-npletit din raza blondei lune.

Vreun demon esti in calea mea trimis,
Ca-n haina ta de ideal si vis
Sa-mi fii osanda-n Valea cea de plangeri?

Sau poate ca din Cer vei fi venit,
Dar ti-ai uitat aripile-ntre ingeri,
Si-acuma versul meu ti le-a gasit...


NICHITA STANESCU
Emotie de toamna

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu-o frunza de pelin.

Si-atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

Un truver din sec. XII (daca m-as stradui, mi-as aminti poate si cum il chema, dar cred ca n-are prea mare relevanta - parca Marcabru, daca nu ma-nsel):


Unui cavaler i-a dat,
Doamna, dulci nadejdi si-ardoare,
Timp si loc i-a aratat
Si, sosind ziua cea mare,
El umbla cu dansa-n gand
Si zicea asa-n suspinu-i:
"Zi, tu cresti, ca sa ma chinui
Si-nserarea
Ma ucide cu-asteptarea"

Era tare-ngandurat
Si, dorindu-si cu-nfocare
Daru'-n fine acordat,
Se temea ca seara n-are
Sa-l gaseasca respirand;
Si zicea asa-n suspinu-i:
"Zi, tu cresti ca sa ma chinui
Si-nserarea
Ma ucide cu-asteptarea."

Si alta, de Francois Villon:

Baaaa, maioneze scurse prin taverne
Ce-i usura pe mahari de lovele,
Catati aiurea umbra de v-asterne,
Sparliii au la coada zdranganele
Berard s-a dus la unii sa-i insele
Si-acu se plange c-o facu de oaie,
Paziti-va, mai fratilor, ca-i jele
Si va feriti cu grija de parnaie.

De-aveti vreo gasca, spargeti-o si fuga,
Ferea, sa nu va-ngheruie malacu',
Puneti-va mantaua, trageti gluga
Si va feriti de gadea ca de dracu'
De nu, de gatitza va pun colacu'
Si hopa sus, nu hopa pe tzurloaie
.....(versu' asta l-am uitat )...
Si va feriti cu grija de parnaie.

Dar favoritele mele sunt versurile compuse de Villon cand a aflat ca a fost condamnat la spanzuratoare:

"Eu sunt Villon si de-aia-s breaz,
Fat din Paris, langa Pontoise,
Acum va sti, bietu-mi grumaz,
Cat trage .....(biiiip)... la necaz."

Va pup

P.S. Poetul este arestat din cauza unor prieteni de chef ce l-au înjunghiat pe notarul pontifical Ferrebouc. Deşi nu are nici o vină , este condamnat la moarte prin spânzurătoare, împreună cu prietenii săi. În închisoare scrie celebrul Patruvers, Epitaful în chip de baladă, cunoscut sub numele de Balada spânzuraţilor. Declară apel împotriva sentinţei de condamnare. Scrie Balada apelului lui Villon.
1463-Curtea Parlamentului Franţei îi admite apelul, dar prin sentinţa pronunţată ii comută pedeapsa în surghiun pe 10 ani. Francois părăseşte Parisul şi dispare. Nimeni nu ştie când, unde, cum a murit.

Sper sa va placa Rilke:

The Suicide's Song

All right, just a moment.
That they always take the rope away from me
and cut it.
Lately I've been so prepared,
and there was already a little bit of eternity
in my guts.

Hold me the spoon here,
this spoon-fed life.
No, I want to and I don't want to anymore,
let me give in, throw up.

I know that life is whole and good,
and that the world is like a full dish,
but for me it doesn't get into my blood,
it just goes straight up to my head.

For others it's nourishment, me it just makes sick;
Understand, that one can despise it.
For at least a thousand years
I'll have to fast.

Si inca una:

Love Song

How shall I hold on to my soul, so that
it does not touch yours? How shall I lift
it gently up over you on to other things?
I would so very much like to tuck it away
among long lost objects in the dark,
in some quiet, unknown place, somewhere
which remains motionless when your depths resound.
And yet everything which touches us, you and me,
takes us together like a single bow,
drawing out from two strings but one voice.
On which instrument are we strung?
And which violinist holds us in his hand?
O sweetest of songs.

Unul din poemele in proza ale lui Bacovia.

Pe maidan - poem in proza

Un copac cu frunzisul uscat sunand de vanturi, un porc in spate cu un corb, un bordei cu un geam legat in lut, un maidan: un rau rasfirat ca niste degete nervoase care paipaie pamantul... frig... cerul ca de plumb. Pentru 50 de bani, o femeie din bordei bate-n geam... vrea iubire...
Bate vant... sss... spune frunzisul uscat... si copacul se smuceste singuratic din gunoaie... porcul rameaza, corbul ciupeste din spinarea lui.
Acoperisul bordeiului e bine intocmit: bucati de tabla ruginita, farfurii sparte, caramizi si toale...
Pentru 50 de bani o femeie din bordei bate-n geam... vrea iubire...
Bate vant... sss. Spune frunzisul uscat... ploua marunt... femeia din bordei a inceput sa cante din dramba... fi... fi... zum... zum... porcul isi muta locul, corbul deranjat se ridica, se lasa pe spinarea lui...
Ploua marunt... ma gandesc ca n-am 50 de bani...
Sss... spune frunzisul uscat... Cerul e de plumb... Vantul loveste cu ploaia subtire...
Pentru 50 de bani, o femeie din bordei canta din dramba... vrea iubire...

Oscar Wilde

Discipolul - poem in proza

Cand Narcis a murit, iazul placerii sale se preschimba dintr-un potir de ape dulci intr-un potir de lacrimi sarate, si Oreadele venira plangand prin codrii, pentru a-i putea canta iazului si a-l mangaia.
Si cand vazura ca iazul se preschimbase dintr-un potir de ape dulci intr-un potir de lacrimi sarate, ele isi despletira cozile parului si se jelira iazului si ii zisera: 'Nu ne mira ca bocesti in felul acesta dupa Narcis,
atat de frumos era.'
'Chiar a fost Narcis frumos?' spuse iazul.
'Cine sa stie aceasta mai bine ca tine?' raspunsera Oreadele. 'Pe langa noi doar trecea totdeauna, ci pe tine te cauta, si obisnuia sa se intinda pe malurile tale si sa se uite la tine in jos, si in oglinda apelor tale isi reflecta propria-i frumusete.'
Iar iazul a raspuns: 'Dar eu l-am iubit pe Narcis, deoarece atunci cand se lungea pe malurile mele si privea la mine in jos, in oglinda ochilor sai totdeauna mi-am vazut frumusetea reflectata.'

Mai pune poezii, Cata - cele alese de tine sunt deosebite .


Omar Khayam, un catren oarecare

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi
Mereu aceleasi stele s-or invarti-n azururi
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama
Se vor zidi palate pentru neghiobi de seama.

Salutation to the Dawn

Look to this day!
For it is life, the very life of life,
In its brief course
Lie all the verities and realities of your existence:
The bliss of growth
The glory of action
The splendor of beauty,
For yesterday is but a dream
And tomorrow only a vision,
But today well lived makes every yesterday
a dream of happiness
And every tomorrow a vision of hope.
Look well, therefore, to this day!
Such is the salutation of the dawn.

by Kalidasa, Indian Dramatist

Singurul lucru care contează _Lucian Avramescu

femeia este singurul lucru care conteaza
si afirm asta stiind ca destui
vor stramba din nas...
pielea ei stie toate limbile fericirii universale,
lipit de ea, ca de tarana,
inteleg constelatiile, raiul si iadul,
bucuria si nefericirea;
mersul pe jos prin mine insumi
imi face din ce in ce mai bine
pentru a nu mai vorbi
de arhitectura sinelui sau
care face sa paleasca marile catedrale ale lumii-
San Piedro, Domul din Milano...

femeia este singurul lucru care conteaza
cu trupul ei in brate
poti traversa un ocean
chiar daca nu stii sa inoti
decat in apele ochilor ei

fara femeie
limuzina noastra este o caruta hodorogita
contul la banca scade chiar daca este in crestere
prietenii sunt
plini de pojarul tradarii,
in vinul scump misca mormolocii

o ai
iti canta privighetoarea in cosul pieptului
te imbraci in haine de puscarie fericit
cum ai pleca la nunta,
faci monetarul stelelor pe cer
ca un nabab universal
chiar daca-ti fluiera vantul prin gaicile sociale:
te calca trenul
si o soapta daca ti-a ramas intreaga
parcurgi literele numelui ei
gata sa urzesti planuri de viitor
cand de aproape te pandeste o morga de lux

femeia, domnilor, este singurul lucru
care nu poate fi inlocui decat de sinele sau
pielea ei stie toate graiurile
fericiri universale,
cecul iluziilor
este valuta ei
prin care noi invingem crizele mondiale
iata de ce cred ca
stiinta ei
de-a ne face fericiti sau nefericiti
ii da dreptul la titlul de
doctor honoris cauza
al complicatei noastre algebre sufletesti

femeia domnilor- pentru a nu va plictisi-
femeia cu pielea ei
care ne invata alfabetul orbilor,
cu mereu intoarsele cesti ale sanilor
in care noi nu ghicim niciodata, nimic,
femeia
cu toata argintaria surasului sau
cu goliciunea ei care umple universul
este singurul lucru care conteaza
domnilor

Gazela

de Nichita Stanescu


Ea isi puse mana ei cea dalba de copila
Pe umerele meu cel negru si paros,
Ea mirosise intocmai cum e floarea de zambila,
Eu stam paralizat si fioros,
Venisem s-o mananc de foame,
S-o rod oscior dupa oscior
Spre dintii mei canini,ah,doamne!-
Ea mi-a suras tulburator;
De-atunce lesinat in poala-i,
A ei,pe mine,lent ma mistuieste.
Eu sunt un leu mancat de o gazela.

Nebuna, de George Coşbuc

Voi o vedeţi fugind prin sat,
Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supţi
De cine râdeţi voi?
Şi după dânsa curioşi,
De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea
De-i faceţi rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiţi
Când iese-n drum, şi când
Vă vine-n prag flămândă, voi
O bateţi înjurând.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi,
Cu dânsa, dragii mei,
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
Un bucium repetat
Da sunet, şi lătrau zăvozi;
Bărbat lângă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
Cu sila-n codru dus,
Pe placul unui domn nebun!
Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiţi
Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
În umbră de copaci,
Şi contele pe-un tânăr cal
Da frâu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită,-n piept
Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal privea-napoi
Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
În pat se zvârcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
Cum plânge-n hohot ea?
Acelaşi plâns, pe care-atunci
Sărmana îl plângea.

Sărmana! şi vă bateţi joc
De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,
Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab
Să-i numeri os de os.

Pe laiţ fecior, părinte-n pat,
Pe răni al cârpei nod,
Şi-n vatră focul stâns de mult
Şi nu-i porumb în pod:
Trei zile, iar a patra zi
Doi morţi sub un prohod!

Iar azi când se trezeşte-n ea
Nelimpedele gând
Al morţii lor, ce râs aflaţi
În plânsul ei? Urlând
Morţeşte, biata, iat-o iar,
De zid cu fruntea dând

Şi vezi cum face gesturi ea,
Aşa precum în joc,
Dezmierzi copii? Cum râde ea,
Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând:
Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
În uşa tinzii-n prag,
O dezmierda ea nopţi întregi
Ca un odor pribeag,
Ea singură i-a mai rămas
Din tot ce-avuse drag.

Privindu-şi fata, îi părea
Şi traiul mai domol.
Frumoasă, ca un sfânt potir
P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
S-abate un argat:
Vrea domnul o cămaşă-n flori
Cu portul de la sat
Tu, Sando, coşi cea mai isteţ,
Să mergi dar la palat!

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
De parimi păgâneşti.
De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
Turbatule ce eşti!
Şi capul ea şi l-a zdrobit
De drugii din fereşti.

A fost prea mult! Când i-au adus
Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan
Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
Cu ochii îngheţaţi.

Eşti om nebun, când vrei să porţi
Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot
Sili pe slabi la rău.
Şi domnii sunt d-aceea tari,
Căci râd de Dăumneîzeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
Plânsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
Căzu ea toată zdrob.
Domn groful, domn şi Dăumneîzeu,
Ei ambii râd de rob.

Şi noi? Să râdem înjurând
Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâini sa pălmuieşti
Pe domni ca pe mişei!

Vei plânge mult ori vei zâmbi?_Lucian Blaga

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
"Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

Plumb
Dormeau adanc sicriele de plumb,
Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur in cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea intors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur langa mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.
George Bacovia

George Cosbuc - Numai una - 1889 Balade si idile

Pe umeri pletele-i curg rau -
Mladie ca un spic de grau,
Cu sortul negru prins in brau,
O pierd din ochi de draga.
Si cand o vad, inebunesc;
Si cand n-o vad, ma-nbolnavesc,
Iar cand merg altii de-o petesc,
Vin popi de ma dezleaga.

La vorba-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleaca, eu ma fac ca plec,
Dar stau acolo si-o petrec
Cu ochii cit e zarea.
Asa cum e saraca ea,
As vrea s-o stiu nevasta mea,
Dar oameni rai din lumea rea
Imi tot inchid cararea.

Si cite vorbe-mi aud eu!
Toti fratii ma vorbesc de rau,
Si tata-i suparat mereu,
Iar mama la icoane
Matanii bate, tine post;
Ma blestema: -"De n-ai fi fost!
Esti un netot! Ti-e capul prost
Si-ti faci de cap, Ioane!"

Imi fac de cap? Dar las' sa-mi fac!
Cu traiul eu am sa ma-npac
Si eu am sa traiesc sarac,
Muncind batut de rele!
La frati eu nu cer ajutor,
Ca n-am ajuns la mila lor -
Si fac ce vreau! Si n-am sa mor
De grija sortii mele!

Ma-ngroapa fratii mei de viu!
Legat de dansa, eu sa stiu
Ca am uratei drag sa-i fiu?
Sa pot ce nu se poate?
Dar cu pamantul ce sa faci?
Si ce folos de boi si vaci?
Nevasta daca nu ti-o placi,
Le dai in trasnet toate!

Ori este om, de sila cui
Sa-mi placa tot ce-i place lui!
Asa om nici vladica nu-i
Si nu-i nici imparatul!
Sa-mi cante lumea cate vrea,
Mi-e draga una si-i a mea;
Decat sa ma dezbar de ea,
Mai bin-aprind tot satul!

DOR DE EMINESCU
A.Păunescu, Al.Zărnescu


Într-o lume relativă ce-a facut şi-a desfăcut
Eminescu-i remuşcarea dorului de absolut.
Dacă unu şi cu unu nu mai vor să facă doi
Eminescu este chipul infinitului din noi.

Fără el oricare lucru şi-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastra dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii, când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei ii e fiul şi Munteniei nepot,
L-a-nfiat intreg Ardealul, Eminescu-i peste tot.
Într-o lume relativă mai avem un nume sfânt
Eminescu-i România tăinuită în cuvânt.

Cristian Popescu (poet postmodernist, 1 iunie 1959, Bucureşti - 21 februarie 1995)

"Trebuiau să poarte un nume"
poezie [ ]

Caragiale n-a existat. A existat numai o ţară frumoasă şi tristă în care mai toţi oamenii erau condamnaţi la crâşmă pe viaţă. Cu halbe de bere legate la-ncheietura mâinii în lanţuri. De zăngăneau cârciumile la fiecare sorbitură. A existat un fel de rai ponosit în pomii căruia creşteau gheare şi gâturi de găină şi mai ales picioare şi capete de porci. Dar femeile acelui loc îşi îmbiau degeaba bărbaţii să guste din ele. Căci oricât au muşcat ei de pofticioşi n-au reuşit să cadă de tot din raiul acela.
Dar mai ales a existat o baladă numită "Mioriţa", care sintetiza spiritualitatea acelui popor. În ea fiind vorba despre doi ciobani care-l omoară pe al treilea fiindcă era mai bogat. Acesta din urmă avea şi-o mioară năzdrăvană pe care-o iubea foarte mult şi cu care vorbea şi se-nţelegea de minune, ea fiind simbolul legăturii lui puternice cu natura. Şi toată lumea din acea ţară se-ntreba în ascuns: ce-o fi făcut săraca mioară după moartea stăpânului ei cel drag? Dar nimeni n-avea puterea să-şi spună-n faţă adevărul adevărat. Şi anume că la trei zile după omor oaia s-a dus la ciobanii criminali şi le-a spus: "Mangafaua mea, cel mai sacru amor, m-a tradus cu o mândră crăiasă, a lumii mireasă. Sunt singură şi ambetată, de trei zile-ncoace iarba nu-mi mai place, gura nu-mi mai tace. Sunt foarte rău bolnavă. Veniţi să-i tragem un chef."
Nu, Caragiale n-a existat. Au existat nişte cimitire desfundate, săpate cu buldozerul. Ca să vină copilaşii de clasa-ntâi şi să caligrafieze, să scrijelească cu un cuţitaş pe toate ţestele scheletelor: MADE IN ROMANIA. Ca să fie morţii noştri cei dintâi, ăi mai prima din toţi, volintiri acolo la-nviere, la Judecata din Urmă.
Şi-a mai existat un băieţel de vreo 6-7 ani, numai în chiloţi - l-am văzut eu cu ochii mei - care adormise cerşind, cu mâna-ntinsă, în staţia de metrou şi oamenii îi puneau mai departe în palmă şi el se trezea fericit de cât primise în vis...
Şi-au mai existat şi nişte mame care-şi alăptau cu greu copiii, de la colţul ochilor, cu lacrimă, nu le ţâţă, cu lapte...
Şi pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume şi pentru ca oamenii aceia să poată hohoti în voie de toate acestea - li s-a spus simplu: Caragiale...

Moartea mea din flori
poezie [ ]

Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei - a morţii mele din flori.

Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
În ea - moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
Pe ea - moartea mea din flori.

Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de râs amândoi. Aşa i-am spus.
Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.


Local familial
poezie [ ]

din volumul FAMILIA POPESCU

1. Toată familia mea benchetuieşte la "Local familial". Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. Într-un colţ un ţigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. "Joacă, domne, odată!" îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept şeptar rupt la un colţ. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătuşile. Berea scîrţîie-n halbe, scîrţîie pozele la încheieturi, eu dau noroc şi arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă "Ai zaruri măsluite şi-mi rup zarurile între dinţi. Mama serveşte, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele îşi trec mîna prin el înainte de-a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor din "Local familial". Toată lumea e adunată. Bunicii mei din flori, mătuşile. Mie îmi aduce mama cei mai frumoşi, cei mai bine făcuţi mititei, aduce liliac alb în halbe la "Local familial" unde toată familia mea benchetuieşte.

2.
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strîns bine, unde zvîcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvîcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi-o strîngi în braţe. Somnul tău e ca şi atunci cînd deschizi înspre seară fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zîmbet, cu o fluturare de mînă. Mama cîntă la pian şi muzica ei are miros de tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf cînd cîntă. Ne-a rugat ca atunci, cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei si ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blîndă care face rotocoale, se ridică uşor înspre tavan şi-n cameră miroase a tei şi a prăjeală..

3.
El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti si are în jurul capului, asa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Si salută. Si eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi aşez mînuşile lui de piele vechi şi roase pe piept. Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp şi mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea şi-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Ii mîngîi umărul alb,. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubeşte, salută şi acum amical, pocnindu-şi călcîiele soldăţeşte.

4.
Sora mea va citi la bătrîneţe poemele de familie. Şi-o să-şi tatueze pe braţe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte cîte cineva lîngă ea; şi mătuşa şi tata şi eu; ca să le mîngîie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare şi ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormîntul bunicului şi ce mai bătăi cu perne trăgeam. Şi-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam şi ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor şi copiilor din parc. O să plîngă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrişori, să-i ronţăie ca pe dropsuri. Sora mea e şi ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrîneţe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pămînt. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei şi nu flori pe mormînt. Sora mea are ochii mei şi-o să privească pe fereastră cu ei.

5.
Sunt cîţiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,. Eu ţi i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniştiţi. Miezul pîinii e şi el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată şi tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare. Iartă-mă pentru poemul ăsta, bunico. Poate-i mai bine că nu-l auzi. Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi lingeau palma ca un cîine credincios. Ce eveniment era cînd ţi se ridica fusta pînă peste genunchi şi tu nu observai. Toţi ne bucuram. Hai să te scot la plimbare prin parc, la şosea. Poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin. Noi bem şi tu te uiţi de acolo la noi şi ne vezi fericiţi. În pahare e vată; albă ca laptele.

6.
Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă. Le vom folosi drept cearşaf unsuros pe cele de la sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cîrpă moale. Bunicul e june. Perna şi-a umplut-o cu pămînt ca să se obişnuiască. Priveşte pe fereastră şi spune: "Azi-mîine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume."

7.
Întotdeauna a trebuit să te-nvăţ eu ce să faci, spune mătuşa: pui sămînţă în ghiveciul cu pămînt şi deasupra o capcană de-aia cu arc, de şoareci. Şi cînd creşte floarea: pac!, o şi prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare. Şi-ajungi primul.". Mătuşa poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeşte la toţi viitorul în palmă, ne ghiceşte în ceşti de cafea. Aburul ce se înalţă din oalele ei se face fantome. Aşa ne spunea cînd eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătuşa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subţiază, se lărgesc, atîrnă pe obraz pînă în dreptul gurii. Mătuşa mea apare în poze, în reviste. Acolo îşi trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem



despre Cristi Popescu
Mircea MARTIN:
„Sint foarte emotionat, chiar ravasit de reintilnirea cu Cristian Popescu. L-am citit si l-am rascitit de nenumarate ori, dar, constat de fiecare data, nu numai ca ma prinde, dar ma farmeca intr-o tulburare repetabila. Tot ce am vazut si am ascultat acum mi se pare remarcabil, inca o data remarcabil. Ii sint recunoscator Teatrului Odeon, actorilor sai, regizorului Gavriil Pinte, care a reusit sa adune in acest scenariu toate registrele poeziei lui Cristian Popescu. Ma intrebam de unde vine pasiunea si caldura cu care actorii au intimpinat versurile lui. In primul rind, poezia insasi are un fior dramatic extraordinar, compusa din elemente contradictorii si amestecuri de tragic si comic, ironie si autoironie, tristete si umor suav si licentios. Dincolo de asta insa, poezia lui Cristian Popescu are o legatura unica in literatura romana, cu viata de fiecare zi.

Critica literara a vorbit despre aceasta coborire a poeziei in strada, in cotidian. Exista o intreaga traditie, exista invazia prozei in poezie. Dar modul in care Cristian Popescu a facut lucrul acesta este numai al lui si il face in chip radical. Nu ai nevoie de cultura poetica, nu trebuie sa stii cum e cu poezia moderna, cum s-a facut trecerea din Renastere in romantism si in modernism ca sa intelegi, ca sa simti ca acest poet iti spune ceva, fara sa aiba nevoie de intermediere. In acest contact cu vitalul, cu ceea ce este autentic sta si ratiunea placerii de a juca a actorilor. Cred, pe de alta parte, ca si contactul cu el ca persoana a fost stimulativ din acest punct de vedere.
Ceea ce m-a impresionat acum a fost o dimensiune la care nu m-am mai gindit, si anume sarcasmul poeziei lui Cristian Popescu, un sarcasm care vizeaza tocmai indiferenta, absenta, nimicnicia, insensibilitatea din noi. Circul lui Cristian Popescu e un fel de a ne provoca, de a ne trezi, de a ne face sa devenim ceea ce ar trebui sa fim. Toata gradatia pe care a conceput-o Gavriil Pinte in constructia acestui spectacol conduce spre aceasta idee.“

Liviu ORNEA:
„Multi dintre cei care sintem aici l-am cunoscut pe Cristi si exista firesc o tentatie hagiografica. Dar sint sigur ca, daca ar fi fost prezent, Cristi ar fi ris homeric de tentatia asta. Ce ar trebui sa nu uitam este faptul ca el a fost poet si a scris literatura, nu rugaciuni de spus in biserica. Ce se vede astazi, dupa acest spectacol, este ca a scris o literatura foarte buna, care rezista si reprezinta o etapa in poezia romana. Un spectacol foarte frumos, facut cu maxima discretie si modestie. Tulburator, tocmai din acest punct de vedere.“

Florin TUDOSE:
„Mi-e greu sa spun citeva cuvinte, pentru ca eu l-am cunoscut foarte bine. Am fost psihiatrul lui. Nu stiu daca Cristi a scris poezie, in orice caz, s-a scris pe el, s-a rastignit in tot ce a scris. Mi-amintesc si acum prima intilnire, cind a intrat in cabinetul meu si si-a pus singur diagnosticul, ceea ce este foarte neobisnuit. Mi-a spus: «Va rog sa ma ajutati. Sint bolnav de simboluri». Sint boli sau culmi ale sufletului care nu intra in nici o carte. Este extraordinar ceea ce domnul profesor Martin a remarcat imediat, filonul fundamental al acestor scrieri: autenticitatea. De aceea am fost pus la grea incercare, ca psihiatru, pentru ca ceea ce este autentic nu e bolnav. O a doua natura fundamentala a lui Cristi era inocenta, cumplita, maladiva. Nu a reusit niciodata sa depaseasca stadiul copilariei, virsta primelor scrieri. Dar asta a dat si da in continuare valoare uriasa acestor lucrari poetice unice. Al treilea filon a fost sensibilitatea. Atit de mare incit spiritul parca nu voia sa fie imbracat in corp. Era foarte usor de ranit. Corpul nu-l apara de nici un fel de presiune a realului. Iar reactia lui era de fiecare data aceea pe care ati auzit-o: arunca cu fluturi, cu petale. In cele trei crize despre care vorbeste, de fiecare data, si asta este definitoriu pentru «boala» pe care o avea, scotea limbile ceasurilor. Aceasta era prima manifestare.“

Vesperala, la noi, speram sa te simti bine si sa ne tii companie des!

chiar mulţumesc...e frumos aici....

Bibliotecile fericite

Gheorghe Tomozei (1936 - 1997)

Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.

Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.

Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.

Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.

Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..

În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.

Eu am văzut biblioteci fericite.

"Dacă pierzi răsăritul" - Constantin Răducanu

Dacă pierzi răsăritul
aşteaptă din nou
soarele.

Dacă pierzi o iubire
iubeşte stelele.

Dacă iubeşti
sorele şi stelele,
nu mai aştepta
trecerea orelor.

Nu plânge!
Abisul nu se preface în lumină
fără arderea adâncă
a infinitului ...

Eternitatea
e răsăritul tău,
iubire de lumină.

-Sa-ti dau dragostea mea?
-Da-mi-o...
-Dar este pangarita...
-Da-mi-o asa.
-Si as vrea sa te intreb...
-Intreaba-ma.
-Sa spunem ca am sa bat...
-Te voi primi.
-Sa spunem ca o sa te chem...
-Voi veni.
-Si daca te voi chema la necaz?
-La necaz voi veni.
-Si daca te voi minti?
-Te voi ierta.
-Iti voi comanda...
-Ma voi supune.
-Iti voi ordona sa inchizi usa unui prieten.
-Am s-o inchid.
-Iti voi spune: omoara-l!
-Il voi omora.
-Iti voi spune: mori!
-Voi muri.
-Dar daca ma voi ineca?
-Te voi salva.
-Dar daca o sa doara?
-Voi suporta.
-Dar daca o sa apara un zid?
-Il voi darama.
-Dar daca va aparea un nod?
-Il voi taia.
-Dar daca or sa apara 100?
-Chiar si 100.
-Imi vei da dragostea ta?
-Ti-o voi da.
-Eu insa nu te voi iubi...
-Dar de ce?!?
-Pentru ca nu-i suport pe sclavi!

Rojdestvenski - poezia diallog (fara titlu)

PS Ce mi s-a parut interesant este ca nu se folosesc forme gramaticale care sa indice genul celor doua personaje.Tine de interpretarea fiecaruia in parte.Eu cand am citit-o prima oara,nu am avut dubii cum ca femeie este cea care se jertfeste.Alti,au spus,insa-imposibil!Numai un barbat poate promite luna de pe cer....
voua cum vi se pare ?

si eu am impresia ca femeia este cea care se jertfeste.....
foasrte frumoasa poezia!

Foarte frumoasa....si eu am perceput-o la fel. Femeia este cea care se jerfeste...

Cam tarziu cu parerea mea, dar inca nu am apucat sa citesc tot ce e pe forumul asta. Sunt atat de multe si de interesante si de frumoase.
Ca si poezia de mai sus, pusa de blu_dea.
Intr-adevar, prima impresie este ca cea care se jertfeste este femeia. De ce asa parere ? De ce toata lumea spune si crede ca femeia este cea care pune cel mai mult suflet intr-o relatie, ca femeia este cea care trebuie sa sufere cel mai mult, ca ea iubeste cel mai mult, ca ea se sacrifica cel mai mult. Asta este o parere , intr-adevar demonstrata de cele mai multe ori , intiparita in subconstientul uman. Nu mi se pare corecta parerea.
Sincer, am intalnit si barbat care s-ar potrivi perfect poeziei de mai sus. Si chiar m-am simtit in pielea celui care intreaba (adica eu am fost cea care l-am refuzat). El chiar ar fi fost un sclav pentru mine. Si nu mi-ar fi placut. A fost si pentru binele lui ca l-am refuzat. Altfel nu si-ar fi format propria lui personalitate. Acum e singur, nu are pe nimeni, dar macar este ferm in parerile sale. Nu intalnim destul de rar, dar se vede schimbarea.

O poezea a unui bun prieten, caruia mereu i-am admirat talentul de a vedea lumea intr-un mod aparte si de a o pune in verb, Irinel.

trimite-mi o scrisoare de dragoste

trimite-mi o scrisoare de dragoste

trimite-mi o scrisoare de mierlă pisată o scrisoare de frigider o
scrisoare de popor nomad o scrisoare de sinucigaş o scrisoare
de mînă o scrisoare de patruzeci de grade celsius o scrisoare
de limba soarelui răsare o scrisoare de nedescris o scrisoare de
liber acces sub patinoar o scrisoare de ziua muncii o scrisoare
de parastas o scrisoare de paratrăsnet o scrisoare de contesa
walewska o scrisoare de mihail eminoviciu privatist o
scrisoare de natură moartă o scrisoare de copii mîncînd cireşe
o scrisoare de lipit pe arborii ocrotiţi de lege o scrisoare de să
crape de invidie amicul meu alin o scrisoare de forma talpei
tale o scrisoare de te lasă inima

trimite-mi o scrisoare de material plastic

Ce-mi plac poezii dintr-astea, walpu! Respectul meu catre Irinel!

Ultimul vers mi se pare aducerea cu picioarele pe pamant, transformarea subita de la indragostit, idealist, la o realitate dura si nefrumoasa (scrisoare de material plastic = carte de credit).