Rostul si rolul casatoriei in vremurile noastre, , este casatoria o institutie invechita? Options

[angeldust]

Stiu ca am mai discutat eu despre acest subiect si reprezinta o mica obsesie personala, dar vreau sa aud in detaliu parerea voastra despre acest subiect.
Stiu ca avem pe forum femei casatorite si fericite, femei care au divortat, femei necasatorite, femei necasatorite dar cu relatii de foarte lunga durata si chiar copii, etc etc, deci totul e suficient de variat incat parerile sa fie probabil impartite.

Prima mea intrebare este:
Ce rol credeti ca mai are casatoria, ca insitutie, in vremurile in care traim? Ca sa nu fiu inteleasca gresit, precizez ca nu contest sub nici o forma rolul relatiilor de lunga durata, rolul familiei, ci vorbesc doar despre acel act in sine, documentul care atesta ca "da domle, esti nevasta lu Cutarescu de acu"

Sunt curioasa daca sunteti deja casatorite, care a fost motivul principal pentru care ati facut acest pas? Pentru a proteja legal copiii, averea? Va simteati mai in siguranta odata facut acest pas? Asa vi se parea normal si firesc datorita educatiei primite? Sau ma rog, as fi curioasa sa stiu propriile voastre motive originale (IMG:style_emoticons/default/smile.gif)

In cazul in care ati divortat as fi curioasa daca stiind ce stiti acum v-ati mai fi casatorit in the first place? Sau daca aveti de gand sa va recasatoriti?

In cazul in care aveti o relatie de lunga durata insa ati ales de buna voie sa nu va casatoriti (si stiu sigur ca avem cel putin un caz (IMG:style_emoticons/default/smile.gif) ) sunt curioasa de ce ati ales asa si mai ales daca ati intampinat ceva probleme din acest motiv.

Daca sunteti solo si nu aveti nimic stabil momentan, sunt curioasa totusi de ce ati vrea sau de ce nu ati vrea sa va casatoriti?

Acum, sunt convinsa ca multe din voi nu vor putea vorbi deschis si sincer despre acest subiect, asa ca v-as ruga sa raspundeti doar daca puteti si simtiti sa spuneti exact ce simtiti si credeti, nu ce ar trebui sa simtiti sau credeti. Sunt convinsa ca subiectul este de interes pentru foarte multa lume (me included) si nu as vrea sa le servim o doza in plus de fantasmagorii ca exista destule in prezent tocmai legate de acest aspect, motiv pentru care foarte multi sunt total dezamagiti de casatorie dupa ce o probeaza pe cont propriu, pentru ca ei auzisera si crezusera ca este cu totul altceva.

[Lucille]

Casatoria?! Ha! Pentru mine, din pacate, nu mai are aceeasi insemnatate ca atunci cand am facut propriu-zis acest pas. Nu vreau sa provoc vreo deceptie, inca cred in aceasta institutie, care e menita sa protejeze prin dragoste, caldura, intelegere si respect. Intotdeauna mi-am dorit sa imi cladesc o familie a mea, in care sa cred cu adevarat si careia sa ma dedic in totalitate.
La 19 ani am avut primul meu prieten pe care l-am iubit enorm si care m-a iubit si el la randul lui foarte mult. Era mai mare decat mine cu vreo 10 ani, si in aceeasi masura de matur si experimentat in ale vietii. Dupa o relatie de 3 ani, am hotarat sa ne despartim. Dupa cateva luni l-am cunoscut pe sotul meu - m-am indragostit nebuneste de el (si cred, si el de mine), petreceam fiecare zi cu el, eram de nedespartit. Eu aveam 22 si el 23. In ciuda varstei, parea destul de copt la minte. Atat de mult ne iubeam (acum nu stiu cat de reciproc era sentimentul), incat dupa 2 luni am ramas gravida intentionat, si dupa exact 6 luni de relatie ne-am casatorit - doar cununia civila. Eu eram deja gravida in 4 luni. Toate bune si frumoase. Am dat o mega-petrecere, aproape ca o mini-nunta. Dupa asta, s-a declansat ceva, nu stiu ce nici in ziua de azi - el s-a schimbat radical. Cand ne intorceam din "luna de miere" a inceput iadul, a devenit nervos, a inceput sa imi vorbeasca extrem de urat, sa imi jigneasca familia si pe mine si tot ce poate fi mai urat. Nu mai era barbatul de care ma indragostisem, si pentru care am suspendat cariera pe care incepusem sa o construiesc, si caruia imi doream din tot sufletul sa ii daruiesc un copil. Tot acest chin a continuat si cand am fost gravida, si dupa aceea, am tot sperat ca o sa se schimbe. Dar e din ce in ce mai rau. Acum fiul meu are aproape 3 ani, pentru el si numai pentru el incerc sa mai rezist. Sotul meu a ajuns sa se poarte cu mine in ultimul hal, incepand cu cele mai groaznice injuraturi legate de persoane decedate (tatal meu a murit acum 2 ani), si pana la batai. Am si sunat la politie o data. Am fost si la un avocat sa ma interesez cum pot proceda in cazul unui divort. Nu ma intereseaza decat copilul meu si atat. Oricum casa nu avem (si asta e un factor de stress), si masinile poate sa le pastreze el.
Nu am mai auzit un cuvant frumos, o imbratisare sau orice de genul asta de la el. Nu mai am nici prietene cu care sa vorbesc, unde sa ma descarc, am pierdut legatura cu toate. Nu vreau sa imi plang de mila, ce patesc eu e destul de grav si extrem de dureros, pur si simplu nu mai simt placerea de a merge acasa si de a-l vedea. La o autoanaliza mai profunda, am constatat ca nici nu il mai iubesc.
Ce as vrea sa mai adaug e ca sunt o femeie foarte puternica, o mama si o sotie foarte buna, sunt frumoasa si inteligenta si acum stiu ca sunt cu mult deasupra lui. Trist.
Nu am vrut cu acest post sa dezamagesc pe cineva, dar casatoria mie una nu mi-a adus nimic bun (in afara de baietelul meu), si tot ce a fost frumos s-a distrus in momentul cand am semnat hartia aia si el a intrat in posesia mea. Anul asta mi-am facut o lista cu lucruri de realizat. Divortul se afla in primele locuri. Daca o sa mai am candva in viata asta ocazia, nu m-as mai casatori.

Imi cer scuze ca am scris atat de mult, insa e prima oara cand povestesc asta in mediul virtual, mi-a facut foarte bine ca m-am descarcat in felul asta. Daca am fost in vreun fel off-topic imi cer scuze.