Ajunge acasa, tranteste geanta cu manualele de scoala pe jos, iar ea se arunca in pat, suspinand in perna. Inca o zi de cosmar. Inca o zi in care trecerea ei pe coridoare era insotita de rasete, de ghionturi si de cuvinte usturatoare: "Atentie, vine balena!", "Dati-va la o parte, ne striveste!", "Iti dai seama cum ar fi cu asta in pat?" Inca aude ecouri umilitoare in cap. Trista si nemultumita, se ridca si se indreapta spre frigider. Isi umple farfuria cu tot ce nimenreste si incepe sa infulece, absenta. Mananca hulpav, ca si nu ar mai fi facut-o de o saptamana. Abia dupa ce farfuria e goala, isi da seama ca a mancat cat cinci. Si ca face exact pe dos, fata de ceea ce ar trebui sa faca pentru a-si rezolva problemele. Asa ca incepe iar sa planga, disperata, urandu-se. Se invinovateste pentru ceea ce este, pentru cum arata. Le da dreptate asupritorilor ei. Se hotaraste sa ia atitudine. Si se duce in baie, inchide usa, se apleaca peste vasul de toaleta si isi baga degetele pe gat.....

Asta este o poveste imaginara. Insa nu si neadevarata. Se intampla zilnic, multor fete cu probleme de greutate. Fetele invata cuvantul "dieta" si semnificatia lui inca inainte sa intre in adolescenta. Il aud zilnic: in media, in grupul de prieteni, in gura unei mame obsedata de kilogramele in plus, pe strada, peste tot.

Tin minte ca aveam vreo 10 ani cand am auzit prima data acest cuvant. Nu stiam prea bine despre ce este vorba, insa stiam ca trebuie sa te abtii de la mancare, ca daca nu, vei deveni o balena. Asa ca, nedorind sa fiu mai prejos decat alte fete din jurul meu, am inceput sa tin dieta. Toata viata am tinut dieta. Am experimentat atatea, incat nu ma mir ca la un moment dat organismul meu, zapacit, s-a dat peste cap. In doi, am castigat 10 kilograme. Pe nesimtite. La un moment dat, am realizat ca luasem proportii, insa nu am dat importanta prea mare. Tineam diete in continuare, asa cum fusesem invatata: ma infometam cateva zile, iar apoi clacam si ma indopam cu ce nimeream in fata ochilor in momentul respectiv. Ulterior, intervenea sentimentul de vina si ma duceam sa vomit mancarea nedigerata inca. Urat, nu? Da, este! Bineinteles ca acele kilograme in plus nu se duceau, dar in schimb acumulam altele. Am noroc ca m-am trezit la timp. Intr- zi, m-am zarit "din afara". Adica intr-o fotografie. Atunci, am avut un soc. Si dietele mele eterne, care incepeau lunea si se terminau vinerea, cand venea weekendul si, plictisindu-ma, dadeam iama in frigider, si-au gasit locul: la gunoi. Si am adoptat un regim de viata sanatos. In schimbul dietelor "minune" care te scapau de cinci kilograme intr-o saptamana, am optat pentru Montignac. Un regim de viata sanatos, care mi-a adus rezultate vizibile in cateva luni. A durat mai mult timp, insa a fost un drum sigur si placut. In trei luni am scapat de 10 kilograme. Nu, nu am intrerupt regimul dupa trei luni. Inca ma ghidez dupa principiile Montignac si astazi. Nu pentru ca vreau sa slabesc in continuare, ci pentru ca este sanatos. In plus, am facut sport in tot acest timp, asa ca am slabit frumos. Nu tu piele atarnata, nu tu semne neplacute pe piele.

Eu sunt un exemplu norocos. Am avut un psihic tare si m-am trezit inainte sa ma imbolnavesc de bulimie.

Cele mai frecvente cauze ale dereglarilor de alimentatie isi au radacinile in mediul familial. O copilarie dificila, un mediu social cu probleme pot duce la dereglari psihice ce pot cauza cele doua crunte boli: anorexia si bulimia. Ca sa nu mai vorbesc despre revistele pentru femei, televiziunea, filmele si tot mediul informational din jur: toate propovaduiesc mitul 90-60-90. De fapt, acum la aceste dimensiuni esti considerata cam voluptuoasa. Visul oricarei femei este sa devina "femeia snur". Cu cat se vad mai multe coaste, cu atat mai bine. Cu cat atarna hainele pe tine, cu atat mai bine.

Devenim niste umbre nefericite, cu probleme de sanatate. Abia mai respiram, pentru ca avem probleme cu plamanii de la atatea diete nesanatoase. Avem palpitatii si ameteli cand ne ridicam din pat dimineata. Obosim mult prea repede, nu mai avem chef de nimic, suntem artagoase, iritate vesnic. Insa suntem piele si os, deci ne-am atins idealul in viata.

Sincer, uneori parca mi-as dori sa traiesc pe vremea personajelor rubensiene. Cred ca viata era mult mai usoara pentru noi atunci.

Eu nu voi fi niciodata piele si os. Nu am conformatia necesara. Uneori ma uit cu jind dupa o fata cu silueta de "biscuite in dunga". Si asta nu imi face nici o cinste. Ce vreti? Prea multi ani in care am trait cu acest ideal. Astazi stiu insa mai bine decat atat.