Cand se apropie Craciunul ma blegesc. Ascult colinde si ma cuprinde melancolia. Imagini vechi, ingropate in memorie mi se deruleaza prin fata ochilor, aburite de trecerea anilor, insa la fel de emotionante, de parca as fi inca pustoaica.  Rememorarea Craciunului copilariei mele imi aduce lacrimi in ochi. Parca ma vad, o fetita blonda, spalacita, alintata "nemtoaica", (atat de spalacita eram!), imbracata cu ilicel de lana impletit de mamaie, cu caciulita si bundita de oaie, cizmulite imblanite, pantalonasi grosi si manusi cu un deget, asteptand cuminte taierea porcului de Ignat si ajutand cum putea ea, un ghemotoc mic, innotand prin nametii cat casa din Dobrogea...
Fetita aceea de-abia astepta, cu inima tresarind de bucurie sa calareasca porcul si sa primeasca sorici si codita imbarligata a rotofeiului si sa i se faca chisca din basica udului, atarnata la sucat intr-un pom si apoi umpluta cu boabe de de porumb, ca sa aibe cu ce zurui de plugusor...

Imi amintesc ca apoi se transa porcul, tata ducea o proba la analize si la intoarcerea lui cu toate in regula, se trecea la tocat carne, facut carnati, sarmale de varza, toba, leber, catabos sau, cum ii spune mamaie si acum,  "galbas"...
Imi amintesc de frenezia curateniei care le apuca pe toate femeile inainte de Craciun:  casele trebuiau sa fie curate, toate lucrurile apretate, sterse de praf si stralucitoare in asteptarea preotului care venea cu icoana Nasterii Domnului... Toate covoarele, asternuturile si "tolicile" erau puse pe garduri, sa le ia vantul si sa prinda aer curat de Sarbatoare crestineasca.

In dimineata de Ajun ma trezeam cu noaptea-n cap, sa le cant alor mei "Buna-dimineata la Mos Ajun". In pijamalute si cu capotel de monton, ma urcam peste ei in pat si incepeam cantecelul, asa afona cum eram si cum mai sunt si astazi. Ce mai imi placea cand dupa ce imi terminam de spus colindul, ma bagau intre ei sub plapuma groasa de lana. De emotie, in cateva minute, ma lua somnul! 

Tot in Ajun de Craciun se inmuiau scutecele Lui Hristos. Doamne, cum le mai asteptam! Apoi, spre seara, impodobeam bradutul, intotdeauna natural, iar mirosul lui proaspat si viu ne umplea casa si inimile. Degeaba ma rugam eu cu cerul si pamantul sa il impodobim mai devreme! N-ai sa vezi, obiceiul e sa se impodobeasca bradul de Ajun, apai in Ajun se impodobeste pomul!
Sa va mai vorbesc de cozonaci? Nu... mai bine va vorbesc de colindatori! 
Colindatorii veneau de toate varstele si marimile.
De la prichindei cu nascurile inrosite de ger pana la cetele de 30-40 de flacai cu sube si caciuli de astrahan impodobite cu beteala. Zapezile erau zapezi, cat gardul, de un stat de om. Asa de grele erau iernile, ca unchiul meu, fie-i tarana usoara, ma ducea si ma aducea de la gradinita punandu-ma sa ii merg in spate, sa ia el vantul in piept si eu sa fiu mai la dos, protejata. Tot el ma lua in carca sa vad oleleul: "Hai, nemtoaico, sa vezi oleleul!"
Oleleul venea cu colindatorii si tare ne mai placea noua, copiilor, sa stam si sa il privim, usor speriati si mirati, insa intotdeauna atrasi de el si de ceata lui de flacai.
Mamaie ii chema in casa si-i punea sa spuna "colindul al mare". "Pe al mare, coana Marioara, pe `al mare!" spunea starostele si toti tinerii aceia superbi incepeau sa cante...
Colindul `al mare dura peste mai bine de o ora, dupa care tinerii erau poftiti in casa, pusi la masa, cinstiti si omeniti cu de-ale gurii, carnati, cu vin rosu si bani. Multi bani, pe vremea aceea, putini erau cei care ii primeau, insa mamaie imi facea intotdeauna placerea asta. Cu ochii zdreliti prin geamul cu flori de gheata, le ascultam colindul ca pe o litanie.

Nu stiu daca mai stie cineva la Macin, in Doborgea, colindul `al mare, insa pacat ar fi sa se fi pierdut.
Am incercat sa dau ce cei care il stiau, insa ori nu mai traiesc, ori s-au imprastiat in cele patru zari in cautarea unei vieti mai bune. Iar pomul... Pomul de Craciun era si esta in continuare marea mea iubire.
Pomul de la mamaie avea instalatie electrica, cel pe care mi-l faceau parintii mei, lumanarele puse pe niste clestisori.
Nostalgica cum sunt, am rugat-o pe mama sa pastreze suporturile lumanarelelor si astazi.
Insa indiferent unde ne aflam de Craciun, aprinderea pomului era momentul magic.
Cu parintii si cu mamaie cantam toti dimpreuna "O, brad frumos", "Steaua", "Trei crai de la rasarit", "Florile dalbe"...
Iar in casa bunicii mirosea a portocale, pentru ca toate cojile stateau la uscat pe soba care duduia, pe post de aromatizante ad-hoc pentru o atmosfera sarbatoreasca.
In dimineata de Craciun dadeam fuguta sub brad, sa vad ce mi-a adus Mos Craciun. Eu nu l-am cunoscut pe Mos Gerila, la mine venea intotdeauna Mos Craciun. Intrusul Gerila nu avea loc in casa buncii si nici intr-a parintilor mei. El venea la gradinita si mai apoi la scoala, acasa insa, niciodata! Mos Craciun... il astept si acum. Mi-era drag Mosul, imi e si acum, si am fost absolut devastata in clasa a IV-a cand vecina si prietena mea, Lori, mi-a spus "Mos Craciun nu exista!" Am crezut ca mor! Am alergat plangand in hohote acasa, de parca era sfasritul lumii, direct in bratele mamei care m-a convins cu chiu, cu vai, ca Mosul exista.

Insa ca vine numai la anumiti copii, la ceilalti ii deleaga pe parinti sa duca darurile. Cu ochii rosii si cu nasucul curgand, tremurand din toate incheieturile, am acceptat intr-un tarziu faptul ca eram speciala, pentru ca la mine venea numai Mosul, Mosul cel adevarat!
Si in prima zi de Craciun imi desfaceam cadourile cu piosenie si intotdeauna gaseam, fara greseala, carti, dulciuri si jucarii. Cartile erau favoritele mele, de departe. Iar cand eram deja la scoala si stiam sa citesc, le rasfoiam cu pietate dupa ce imi beam cana de lapte cu cacao si imi mancam felia de cozonac.
In a doua zi de Craciun, veneau finii cu tort la nasi, ca asa era obiceiul, si tare imi mai placea. Pentru ca tortul era fara gres cu ciocolata si ornat cu trandafirasi roz din zahar, delicatesa care imi revenea mie, fiind mezina casei, "botul de aur al lui tata" si "fata mamaitei" si "gandacelul mamii".

In a treia zi de Craciun veneau rudele la masa si desi noi, copiii, aveam masa separata de cea a "oamenilor mari", ne simteam minunat!

Va scriu aceste randuri la 4 dimineata si am un nod in gat. Afara a inceput sa ninga, e prima zapada pe anul acesta. Iar eu imi amintesc de tarlicii facuti de mamaie, de ilicelele de lana, de mirosul bradului si al cozonacului, de praful vanilat de pe cornuletele cu nuca si rahat, de nucile umplute cu crema de ciocolata si de fagurii cu crema de vanilie, de zaharul candel, de parintii mei tineri, frumosi, sanatosi si zambitori, de mamaie, vesela si cantand colinde si romante, de troienele de zapada, de oleleu, de copii din vecini, de clopotele bisericii... si lacrimile imi curg tacute pe obraji.

Anii aceia au trecut si nu se vor intoarce niciodata.

Insa Craciunul copilariei mele ma va insoti mereu, cat voi trai, intr-un colt de suflet, plin de magie, culoare si dragoste.

Si in fiecare an, de Nasterea Domnului, fetita blonda reinvie si sta alaturi de mine, sub brad, cantand peltic, sasait si afon, colind dupa colind...

Sarbatorile cu bine, dragii si dragile mele! Sa aveti un Craciun fericit, cu sanatate, liniste si bucurie in suflete si belsug, asa cum era Craciunul copilariei mele!