Toatã lumea vorbește despre respect. Toatã lumea cere respect. Toatã lumea spune cã nu poate exista o relație interumanã longevivã, sãnãtoasã, realã, lipsitã de respect. Fãrã respect rezistã doar relația stãpân-sclav, însã aceea a devenit ilegalã din ce îmi amintesc eu.

Dar ce este, pânã la urmã, acest "respect" a carui lipsã o considerãm reprobabilã și inacceptabilã?!
Respectul constã, practic, nu doar a-l considera pe celãlalt egalul tãu și a-l trata ca atare. Respectul este bunul-simț pe care îl ai (sau nu!) de a nu te rãhãți în capul oamenilor ori de câte ori ți se pare cã ai o ocazie propice manifestãrilor tale, de orice fel, ignorând totalmente sentimentele lor.

Respectul înseamnã a nu crea situații prin care sã încerci cu disperare sã îți arãți superioritatea, mai ales când aceastã pretinsã superioritate existã doar în capul tãu.
Acest tip de comportament denotã faptul cã nevoia ta de aplauzele celorlalți frizeazã patologicul.
Când ai nevoie sã fii adulat încontinuu, ai mai multe probleme (și mai grave) decât ți-ai putea imagina.
Una, pentru cã este clar cã te chinuiește narcisismul și cã îți place sã manipulezi oamenii, considerându-i niște bieți pioni, al cãror singur rost pe lume este de a servi intereselor și mofturilor tale.
A doua, cã nu doar cã nu ești sigur pe tine, ci și cã în adâncul ființei tale știi cã ești departe de a fi atât de infailibil, de perfect pe cât vrei sã pari, pentru cã altfel nu ai avea atâta nevoie de aprobarea celor cu care interacționezi.
A treia, devii nesuferit, toxic, pentru cei din jur, care ajung sã te ocoleascã și sã te evite, mergând pânã la a rupe toate contactele cu tine din dorința fireascã, naturalã, instinctivã, de a se proteja pe ei înșiși.

Oamenii frustrați, care nu scapã nicio oportunitate de a se bate cu pumnul în piept, nu sunt și nici nu vor fi vreodatã, nici o prezențã agreabilã, nici iubibilã, nici hrãnitoare. Sunt mai degrabã niște bube-n fund pe care nimeni nu și-i dorește în preajmã. Nimeni nu vrea sa fie perpetuu contrazis, redus la rangul de prostul satului, ca sã ne facã pe noi sã ne simțim bine, compleți, realizați, împliniți.
Nimeni nu ne datoreazã asta. Excepția de la regulã este exclusiv relația medic sau asistent psihiatric și bolnav mintal!

Da, toți ne considerãm, într-un fel sau altul, superiori celorlalți. Însã a ne considera deținãtorii adevarului absolut și din acest motiv, îndreptãțiți sã îi cãlcãm pe cap pe semenii noștri, nu înseamnã decât cã suferim de un narcisism feroce, de egoism, cã suntem nesiguri pe noi, cã suferim acerb și de un complex de inferioritate care se cere hrãnit de cei din jur prin temenele în exces.

În mod logic, e contraindicat sã le trântim în cap diareea personalã nu doar oamenilor pe care îi iubim, de care depindem sau acelora de care avem nevoie, ci oricui. Însã o judecatã bolnavã ne face sã uitãm acest fapt.

Respectul înseamnã sã iubim cu adevãrat, sã ne pese cu adevãrat, sã acceptãm și existența unor alte opinii, a unor alte idei, mai ales când au în spate argumente valide, dar și apriori, fãrã a avea stringenta necesitate de a contrazice tot timpul de amorul artei. Contrazicita cronicã este moartea pasiunii, inamicul tuturor legãturilor interumane - de orice tip ar fi ele.
Dacã nu suntem atenți, se va cãsca în jurul nostru un hãu care ne va izola.

Ori omul nu poate trãi singur decât dacã este perfect echilibrat psihic, îndeajuns de înțelept și capabil sã suporte fãrã efort sã trãiascã el cu el. Când face pace nu doar cu restul lumii, ci în primul rând, cu sine însuși.
Dar aici intrãm deja într-un alt subiect...
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)