Ninge. Un cer de fulgi ma inconjoara intr-un dans ordonat si in acelasi timp haotic. Intre cer si pamant, intre intuneric si lumina, atat de aproape de sfarsit, se strecoara aparent jucausi, asternandu-se supusi oriunde. Veselia puritatii pe care muritorii o pierd intr-o lupta inutila cu vesnicia!
Ei, numai ei, pot sa te mangie si sa se topeasca de placere acolo unde te ating.
Ii las sa-si faca jocul invidioasa pe renasterea lor periodica, dar renastere.
Ma intorc in camera unde ma asteapta caldura caminului.
E atata liniste. O liniste neconditionata de vrere. Intr-o singuratate dorita ma las purtata de ganduri.
Refuz amintiri care dor, caut, caut, astept,
Stiu ca am lasat in urma multa durere, a mea, a altora, poate am construit castele de nisip, iluzii, vise.
Am incercat de atatea ori sa invat iubirea incat am obosit. Impovarator sa iubesti, coplesitor sa fii iubit!

Senzatia reciprocitatii este iluzorie! Biata fiinta umana nu va invata niciodata ca viata nu se repeta in acelas ciclu, ca existenta este unica, orice renastere producandu-se la alta dimensiune.
De aici zbaterea nebuneasca de a iubi orbeste, pe oricine, oricand, oriunde... numai iubire sa fie! Ce e iubirea? Inaltare, tresarire, dorinta, durere, niciodata constanta, niciodata vesnicie, niciodata! Imbinatii spasmodice de simtire si trup, cuvinte care mangie, cuvinte care dor, sfarsit, inceput, apoi impacarea cu tine.
Dezastrul omenirii este ca nu poate sa iubeasca total, nesfarsit. Teama de pedeapsa singuratatii obliga la fapte si cuvinte care sunt departe de gandire. Facem nesfarsite scoruri de sentimente ca si cum viata noastra este un joc de zaruri, cerem “duble”... Trebuie sa fim doi.

Alte cifre relationale sunt deja refuzate moral si uman: cat poti iubi, cate persoane poti iubi, cum poti iubi.
Momentul sfarsitului ne prinde nepregatiti si neimpacati cu iubirea. Pana si in acel moment, intr-un mod egoist, aratam tuturor durerea desprinderii, lasandu-le sentimentul iubirii. Realitatea este ca vrem sa fim iubiti si dupa, fara sa facem prea multe sacrificii in timpul existential. Atat de usor spui “iubesc” si atat de inexplicabila este trairea. Cuvantul in sine, poate fi corelat cu “vreau”, reprezinta de fapt dorinta. niciodata renuntare. Te trezesti in timp atat de secatuit de daruire incat orice cautare pare zadarnica. Ce cautam ? O noua neimplinire, o altfel de suferinta ca si cum multele cicatrici nu ne ajung si nici nu au puterea exemplului si-al invatarii. Vrem nesfarsit confirmarea sentimentului pentru ca numai el ne hraneste orgoliul, Si daca primim iubire, ne bucura, nerenuntand la o noua cautare , vesnic flamanzi, neprimind nicicand cat ne-am dori. Clipa nu ne mai satisface!

Curios este ca uneori “sansa” iti aduce un noian de iubiri si atunci te simti impovarat, ajungand acelas secatuit, alergand spre singuratate, nemaiputind sa daruiesti nici macar cuvinte. Te consolezi ca “ ne nastem si murim singuri”. Tandemul” el” si” ea” apare bizar, ..El si Ea care au simulat fericirea, speranta, renuntarea, durerea, care s-au iubit atat de imprudent nebuneste, cerand si luand tot.

Ninge. Un El si o Ea lasa pe zapada urme de pasi care sunt acoperite de fulgii de zapada, se opresc pentru un sarut pasional, pornesc mai departe spre cabana care le va adaposti clipele de iubire.
Dimineata, fiecare cu bagajele sale, alearga spre masina, sunt grabiti , unde?, probabil spre o noua cautare, nu au lasat in urma lor nimic, fulgii au acoperit totul, ... si ninge.

Un articol de Cristina Dumitrache