Ori de cate ori povestile noastre de dragoste isi gasesc punctul terminus in fundaturi intunecate si triste, dar si multa vreme dupa aceea, ne chinuieste un sir de “de ce”-uri care raman intotdeauna fara raspuns. Stam in miez de noapte cu pernele cocolosite in pumnii stransi si, in loc de picatura chinezeasca, ne torturam de unii singuri, inconstent, cu “de ce”-uri.
Oameni care ne-au trecut prin viata, care au stat un pic sau mult, insa nu au ramas. Asa cum si noi am trecut prin vietile altora, am poposit un pic, dar am mers mai departe fara sa ne uitam inapoi. Intalnirile care s-au transformat in absente care, in mintea noastra, raman nemotivate. Fotografii facute cu telefonul, mesaje pe mobil sau pe hartiute pe care le-am citit atunci in graba si pe care acum le recitim de sute de ori incercand sa  intelegem ce s-a intamplat. Ca niste detectivi care cauta mobilul crimei si vinovatii in locul in care dragostele noastre au fost casapite.  

Ramasitele fiecarei dati cand ne-am capatat cu rani adanci pentru ca altii au vrut sa ne raneasca sau pentru ca am ranit, la randul nostru, voit sau nu, toate sunt aici.
Salasluiesc in acele, in cifrele ceasornicelor si in filele calendarului care nu se mai pot da inapoi. Desi am da orice ca sa putem calatori in timp. Sa ne intoarcem exact in acel moment in care am simtit ca ceva nu merge bine. Sa fim iar in acel punct in care ceva sau cineva a judecat, a hotarat si a condamnat la un sfarsit sordid o dragoste, doi oameni si doua sperante.

Toate „daca” si toate „poate” la care apelam cand ne imaginam scenariile despre cum ar fi putut fi vietile noastre se concentreaza pe momentul acela in care am lasat, voit sau nu, sa se produca ruptura. Insa ce s-a inamplat nu se sterge si degeaba cautam o portita pentru a putea corecta incorigibilul, ca sa justificam intr-un fel injustificabilul.

Iar daca tot ce s-a facut e bun facut, iar daca intr-adevar nu putem schimba nimic din trecut, cum putem fi siguri ca ultima data cand am gresit va fi intr-adevar si ultima data cand am facut o greseala? Ca nu vom repeta erorile? Putem sa fim siguri ca cei care vor veni vor si ramane nu se vor ascunde dupa inca un „ceva” si ca nu se va termina iarasi totul in fum de tigari, pahare de alcool golite si perne imbibate cu lacrimi?!
Oare ce nu e e in regula cu noi? Ce anume converteste intotdeauna dorintele noastre in blocaje pe care punem apoi etichete cu „ce pacat!” ?!

Nu intelegem ca poate i-am impins pe ceilalti sa ne dea cu forta ceea ce credeam ca ne dorim.
Si chiar atunci cand primeam, intotdeauna parca lipsea ceva. Si nu constientizam ca ceea ce lipsea era chiar ceea ce ei ne-ar fi oferit singur, daca i-am fi lasat sa fie ei insisi. Nu intelegem ca noi, in incercarea de a pastra toti acei "trebuie" care ne-au persecutat iubirile, am uitat sa ne aratam frumusetea bruta a ego-ului nostru.
Ne pasa intr-adevar mai mult doar sfarsitul povestii in sine?!
Chiar nu putem intelege ca poate puteam ajunge la finalul pe care ni-l doream fara sa-l fi pus pe celalalt in chingile propriului nostru scenariu al fericirii?!

Nu cumva am preferat sa ne zgandarim cu usurinta pe noi insine, pentru ca nu am avut puterea de a-i amari pe altii la momentul in care trebuia sa-i privim in ochi si sa spunem atunci, pe loc, "Du-te departe si nu mai veni inapoi!"?!
Nu cumva suferim pentru ca am ales in mod intentionat prezentul urat de atunci alaturi de oricine, de teama ca viitorul in singuratate sau cu altcineva ar fi fost mai rau?!
Nu cumva ne-am facut calcule scobite si gresite hiperbolizandu-ne si limitandu-ne paradoxal?! Nu cumva am ramas unde nu trebuia pentru ca ne lipsea curajul de a lua drumul spre necunoscut?!

Nu cumva am iubit oameni gresiti? Nu cumva cautam cu disperare sa ne dam dragostea oricui, doar ca sa o dam?! Nu cumva suntem indragostiti de ideea noastra de iubire, croita dupa propriul tipar, stramt, inchipuit de noi, in loc sa iubim cu adevarat o anumita persoana?!  Nu cumva ne punem inima in maini incapabile sa o  tina pentru ca nu mai suntem in stare sa ne purtam singuri povara singuratatii proprii?!
Nu cumva am dat "totul" unor oameni care nu isi doreau decat un minuscul si total "acum", pentru ca atunci cand ei vorbeau, noi nu auzeam decat glasul gandurilor noastre?!

Nu cumva iubim intr-un mod gresit?! Nu cumva ne petrecem dragostele in excese, gelozii, in certuri si-n furie?! Uitam descurajarea si amaraciunea defunctelor iubiri cand intram intr-o relatie noua si acolo unde ar trebui sa nu supralicitam, sa fim mai iertatori, mai atenti si sa imbratisam penitenta greselilor pe care le-am facut in trecut, iar ridicam tonul vocii in graba si iar aruncam fara sa ne gandim o secunda in plus "vina" pentru orice in noua noastra iubire. O inecam iarasi in egoismul tiparului nostru de „iubire absoluta”. O bombardam cu sperante nerealiste si incercam sa ii taiem aripile in trista incercare de a o potrivi cu ceea consideram noi ca „trebuie”?!

... Ne dorim sa fim siguri ca nu vom ajunge sa ne fie dor chiar dinainte de a juca jocul iubirii. Si in cele din urma ne pierdem in prognozele si previziunile noastre cele mai negre, in loc sa ne bucuram de ea asa cum a fost...

Si incepem, fara sa ne dam seama, sa ne temem de "Te iubesc"-ul pe care atat de mult ne doream sa il spunem si sa il auzim cand lacrimile ne podideau, ca o Niagara a esecurilor si a durerii in vremurile cand ne ingropam fostele iubiri.
Nu cumva ne judecam si ne osandim si pe noi, si pe celalalt, ingramadind totul in cutii ticsite cu "nevoile" noastre egoiste?!
Nu cumva ar trebui sa il aruncam la gunoi pe „eu vreau” si sa o luam de la capat cu o eticheta noua pe care sa scriem „NOI ne dorim”?!

"Ultima data cand am facut o greseala" va fi cu adevarat "ultima data" doar daca inainte de a-l iubi pe celalalt ne vom iubi pe noi insine indeajuns. Si deschis.
Daca incepem sa il iubim pe si pe "eu", dar si pe "noi" in aceeasi masura, incat sa ii dam posibilitatea si celuilalt sa il iubeasca pe „eu” asa cum e.
Doar daca vom putea darma zidurile pe care le-am ridicat in jurul imaginii de „victima” dandu-i celuilalt „armele” necesare ca sa ajunga cu adevarat unde trebuie.
Pentru ca oricat de gresit ar fi ca i-am pierdut pe cei care si-au dorit sa plece,  mai gresit ar fi sa ii pierdem pe cei care inca isi doresc sa ramana...

Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)