Cine ar fi crezut ca putem fi doar prieteni? Eu si el... Si totusi, astazi, omul pe care candva l-am iubit cu disperarea primei iubiri, omul pentru care am alergat in talpile goale pe scarile unui bloc de locatari care nu-mi cunosteau povestea, care nu-mi stiau iubirea (imi place imaginea asta, imi e de-a dreptul draga), omul care m-a facut sa imi pierd capul de fericire, omul care m-a iubit, care mi-a demonstrat si mi-a spus asta de zeci de ori... omul acesta, astazi, imi este doar prieten. Daca ai sti cat am iubit, cat ne-am iubit... Totul era al nostru. Si noi ai nimanui. Atunci iubirea, acum prietenia.

Pentru nimic in lume nu as strica prietenia asta. Nu as strica-o aducand in discutiile noastre lucruri si intamplari mai putin frumoase din vremea in care ne iubeam. Nu as strica-o reprosand nimicuri sau poate atat de esentiale chestiuni pe care atunci le ascundeam in spatele tacerii sau le strigam cand el nu putea a ma intelege. Si mai ales nu as strica-o incercand sa reconstruiesc acum acea relatie. Sau macar o frantura din ea. Nici macar nu as cadea tentatiei (daca exista asa ceva) de a vedea cum ar mai fi cu el sau cum ar fi fost daca... Nu. Am lasat relatia, atat de draga mea relatie, acolo unde ii este locul. In trecut. In trecutul meu. In tot acel ceva ce a fost si nu va mai fi decat in amintirea mea. Si a lui. Si poate a celor care ne-au cunoscut pe amandoi.

Cine ar fi crezut... pe vremea cand ne iubeam dependent si nebuneste, ca astazi voi scrie aceste cuvinte? Eu nu. Am iubit mult atunci. Intens si adevarat. Sincer si pur (vi se pare desuet cuvantul asta?). Insa am ales sa pun punct. Cand povestea noastra nu a mai putut purta acelasi nume, cand noi nu am mai putut fi personaje ale aceleiasi istorii, am ales punctul. Daca m-a durut? Da. M-a durut. Mult. Ca timp. Ca intensitate. Din momentul in care am stiut ca nu va fi pana cand moartea va va desparti, ca totul e doar o chestiune de timp pana cand eu sau el vom spune stop. Mi se spunea ca va trece, ca voi uita cu timpul. Iubirea. Durerea. Ca vor veni alte si alte vremuri. Vreti insa sa va spun adevarul? Are vreun rost sa va mint? Eu cred ca nu. Dragilor, cine v-a spus ca veti uita ce ati iubit cu adevarat v-a mintit. Intentionat sau neintentionat. Dar v-a mintit. Dorind sa va faca un bine sau nestiind de fapt cum sta treaba cu iubirea... v-a indus in eroare. Si ce eroare... O oroare. Iubirea nu se uita. Practic nu se mai traieste. Rezultatul ecuatiei chimice nu mai este acelasi. Insa memoria, memoria sufletului si a mintii nu o uita. Nu o mai traieste. Si atat. Nu o mai proceseaza in neuronii povestii de iubire. Sufletul nu o mai simte, mintea nu o mai judeca. Ea, iubirea, inceteaza a mai exista. Intr-un fel anume. Un fel al ei.

Moartea iubirii nu exista. Exista doar transformarea ei.  In indiferenta, in ura, in prietenie... Dupa persoana, dupa context, dupa perioada in care te afli... La inceput poti simti durere... mai apoi revolta, dorinta de a te intoarce, confuzie... Zeci de intrebari te macina in nebunia lor: Am facut bine? Poate ca nu trebuia sa terminam. Poate ca ar trebui sa mai incercam... Apoi vine indepartarea, uitarea a tot ce te-a facut sa nu mai vrei, sa nu mai poti, absenta durerii si intr-o buna zi amicitia. Aducerea aminte cu placere a tot ce a fost. A tot ce ti s-a dat, a tot ce ai oferit. Iubirea isi traieste punctul final. Insa amintirea ei abia atunci incepe. Si de ce ai uita? De ce ai nega? Daca a fost a ta, ti-o vei aminti. De mult transformata in altceva, iti vei aminti iubirea ca pe un dar pe care l-ai avut candva.
Text: Simona  Cristescu