Am vazut ieri pe FB statusul unei amice din SUA care suna asa: "Uneori, cand un lucru s-a stricat, trebuie sa accepti faptul ca nu mai poate fi reparat. Oricat te-ar durea."

In urmatoarea secunda am inceput sa ma gandesc la noi, femeile, la cat de mult ne dorim si incercam sa "reparam" uneori o relatie care nu mai poate fi resuscitata.
Din prea multa dragoste pentru el, ne calcam pe inima, uitam ca avem coloana vertebrala, uitam sa ne respectam si ne facem pres bun de calcat in picioare. Cersim atentia celui pe care il iubim, il imploram, il amenintam, il urmarim, ne facem procese de constiinta, ne pierdem noptile, ne uscam pe picioare si ne punem mintea pe bigudiuri intrebandu-ne, retoric:
"Ce s-a intamplat? Cum s-a ajuns aici?"
Cel mai rau este ca ne invinovatim si in cazurile in care nu am gresit: "el" s-a plictisit, si-a gasit alta, ne-a inselat, nu era pregatit pentru atata iubire, sau, pur si simplu, a vrut sa termine relatia dintr-un motiv nedestainuit si care ne va ramane vesnic necunoscut.

In astfel de momente, cu inima franta-n bastitele pline de lacrimi, cu ochii umflati de-atata plans, ne gandim intotdeauna numai la momentele fericite cand ne plimbam, radeam, ne tineam de maini la film sau faceam dragoste...
Am dreptate?! Scenariul este acelasi, doar actorii sunt diferiti. Ieri a fost mama ta, astazi esti tu, maine eu, poimaine vecina sau prietena ta... Nimeni nu scapa de experienta unei povesti de dragoste adevarata care se termina prost, indiferent cine si cum suntem.

Relatiile care ne frang inima sunt o conditie sine qua non a devenirii noastre, insa cata durere ne provoaca! In primele zile ni se pare ca traim un vis urat, in altele ne infuriem si in fiecare noapte udam pernele si cearsafurile cu lacrimile amare ale durerii, dragostei neimpartasite, ale neputintei si ale frustrarii. Nimic nu mai are sens pentru noi in astfel de zile. Ne trezim si umblam ca niste robotei prost programati toata ziua. De-abia asteptam sa ajungem intre patru pereti sa ne putem jeli iubirea moarta, la care nu vrem sa renuntam.
Cu sufletele cernite ne plangem soarta si ne intrebam de mii de ori pe zi "De ce?!"
Adormim, extenuate, ne trezim si ne reamintim brusc ca "el" nu mai este langa noi, ca nu mai exista "noi", si ca urmare, "maine" parca nu mai are nici un sens.
Il cautam inconstient, plimbandu-ne si mergand in locurile "noastre", sperand anemic ca il vom revedea. Iar daca se intampla aceasta minune, in momentul in care ii zarim silueta, ne facem mici si schimbam directia, tematoare ca daca ne-ar vedea in ce hal am ajuns, ar rade sau i s-ar face mila.


Nici o prietena si nici un prieten, nici un parinte si nici un consilier nu ne poate face sa trecem usor peste o despartire. Cine spune altfel, fie nu a iubit indeajuns de mult, fie este prea mandra sa recunoasca. Ne simtim mai bine, poate, o ora-doua, uitam pentru moment luate cu alte griji, insa cutitul adanc infipt in inima se rasuceste singur si ne rupe baierele sufletului.
Pustiite si golite, ne lipim de canapele sau strangem pernele in brate, cu ochii intr-o fotografie care ne arata cu el, fericite.
... Si iarasi ne punem un milion de intrebari la care ne-am dori raspunsuri, insa cel in masura sa ni le ofere nu mai este langa noi, disponibil.


Cochete sau delasatorare, inteligente sau natange, frumoase sau urate, titrate sau analfabete, bogate sau sarace, atee sau credincioase, noi, femeile, ne comportam absolut la fel puse in fata unei despartiri pe care nu ne-am dorit-o.
Unele dintre noi isi revin repede. Altele au nevoie de luni, de ani, unele chiar de zeci de ani sa isi poata obloji sufletul ranit si sa il pregateasca sa iubeasca din nou.
Pana cand nu o sa renuntam la a ne pune intrebari, pana cand nu ne vom aminti ca avem dreptul la dragoste impartasita pana la capat si fara intreruperi, vom suferi si ne vom plange fara de sens, soarta.


Momentul cand vom renunta la a ne agata de trecut este momentul in care vom intelege ca intrebarile nu isi mai au sensul. Ca ne hranim cu iluzii si ca nu exista cale de intoarcere. Pentru ca nu o sa aflam niciodata raspunsurile pe care ni le dorim.
Pentru ca, uneori, iubirile pur si simplu mor.

Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)