Psihologie -> Despre renuntare

Renuntam cand am obosit, cand nu mai avem nici o sansa sau cand pur si simplu nu ne mai intereseaza.
Cand am obosit? Cand am luptat prea mult, ne-am zbatut, am tras cu dintii si am ajuns intr-un punct cand ne uitam in urma si nu vedem decat efort si nici un strop de lumina. Doar stropi de sudoare.
Cand nu mai avem nici o sansa? Cand realizam ca ne luptam cu morile de vant, ca la fiecare pas pe care il facem pe pamantul tare si neprietenos al vietii nu numai ca nu ne apropiem de tinta, dar o vedem si cum fuge de noi. Fata Morgana, fata Morgana…..

Cand nu ne mai intereseaza? Ei bine, uneori apare altceva mai interesant pe drum si ne abatem de la calea initiala. Alteori, nu ne mai intereseaza pentru ca suntem prea obositi ca sa mai simtim ceva. Sau ne-am dat seama ca nu avem nici o sansa si, de voie, de nevoie, ne alegem alta tinta. Mai tangibila. Mai aproape de noi. Coboram standardele. Devenim complexati de cele mai multe ori, gandindu-ne ca n-am fost destul de buni pentru a reusi sa atingem tinta propusa. Si, tristi si deprimati, ne reorientam spre altceva, orice altceva care sa alunge gandurile negre. Oricum orice e mai bun decat nimic, decat sa ramai prabusit acolo, in tarana, in locul in care ai primit lovitura de gratie.

Uneori, dupa o renuntare vine alta... si alta... si alta... Ne simtim ca o frunza purtata de vant, care se agata din cand in cand de cate un copac, o cladire, un om... Dar vantul nemilos nu ne lasa niciodata acolo mai mult de o clipa.
Si suntem purtati de colo-colo, fara tinta, fara casa, la nesfarsit…
Alteori avem noroc. Noua preocupare se dovedeste inspirata si uitam rapid gustul umilintei suferite, al infrangerii.
Ne mai uitam in urma uneori, cu o umbra in priviri, dar suntem recunoscatori Providentei ca am reusit sa depasim momentul.

Nu mi-a placut niciodata sa renunt. Bineinteles, din orgoliu. Din principiu. Eu?! Sa renunt?! Nici-o-da-ta! Eu sunt o luptatoare! E imposibil sa nu gasesc EU o cale sa ajung la tinta. Intre timp insa, am crescut mare (sic!) si am vazut ca viata nu e asa cum ti-o imaginezi si cu atat mai putin, cum ti-o planifici.
Am invatat sa renunt. Am invatat ca a renunta nu este o rusine, ci uneori, un act de maturitate. De realism. Si atunci, am renuntat si la ultima poveste cu zane ascunsa bine sub perna. Am renuntat pentru ca... nu ma mai intereseaza.
Exista intodeauna si o alta cale!

Un articol de Simona Cirlugea