Cand suntem raniti, fizic sau psihic, avem tendinta de a ne retrage rapid in cochilie. Nu e ceva controlabil, instincul de autoaparare isi spune cuvantul si la primul semn de durere am fugit. Ne retragem, ne ascundem si, dupa un timp, cand bataile inimii ni s-au mai potolit si spaima a trecut, scoatem incet capul din ascunzatoare pentru a vedea daca a trecut pericolul, daca putem iesi la lumina. Timpul pe care il petrecem in ascunzatoare depinde de cat de rau ne-am “furat-o”. In general, daca te-ai ars cu o ceva fierbinte sau ai cazut de pe bicicleta te duci, pui un unguent, pui un plasture si rezolvi rapid.
Ce te faci insa, cand e vorba de alt gen de rani? Unele care nu se vad cu ochiul liber?
Unele care nu ti se citesc pe trup, ci in ochi. Si nu oricine poate citi in ochi... Te retragi in sinea ta, iti dai palme, tipi furioasa sau plangi deznadajduita, indiferent de caz, de cele mai multe ori totul se incheie cu un apoteotic: “Nu voi mai fi niciodata atat de proasta!”
(De cate ori v-ati spus asta? Sincer! Eu nu am fire de par in cap...).
Ce plasture folosesti pentru ranile sufletului? Pentru ca cele mai multe rani nu sunt superficiale. Merg mai adanc decat ai putea crede. Nu le poti vedea cu ochiul liber.
Uneori nici tu nu iti dai seama cat de adanc si de grav ai fost ranita. Acest gen de rani ti se intiparesc in suflet, te schimba si risti sa te pierzi pe drumul vindecarii. De cele mai multe ori adoptam “metoda strutului”. “Nu ma gandesc, nu mi s-a intamplat mie, nu stiu nimic! Totul e in regula!” Si refuzand sa dam piept cu realitatea, cu durerea, sperand ca atunci cand vom fi pregatite sa o acceptam, va durea mai putin, nu ne dam seama ca ne refuzam pe noi, noua. Si ca, atunci cand ne vom trezi, am pierdut o bucata din viata noastra. Ca si cum ne-am trezi dupa o amnezie. Si vom realiza ca nu s-a rezolvat nimic intre timp si ne-am negat sansa de a ne maturiza, de a invata din experienta traita.
Asa ca, haideti sa invatam impreuna sa tipam, atunci cand suntem loviti: AU! MA DOARE!, in loc sa (ne) mintim ca nu s-a intamplat nimic, ca suntem in regula.
Intr-o lume care se ascunde, sperand ca in acest fel va fi mai aparata de lovituri, eu scot capul din nisip si vreau sa invat lectia durerii...
©Simona Cirlugea
