Cred ca fiecare poveste care implica plante incepe de undeva. De la o anume planta primita de la o anume persoana, de la un anume loc de unde ai vrut sa ramai cu o amintire "vie", de la ceva ce ai citit si nu ti-a mai iesit din minte. Cred ca as putea spune povestile a sute de plante care mi-au "trecut" prin curte si prin diverse balcoane. Chiar si acum, daca merg in mica mea gradina botanica ce numara mai mult de 200 de ghivece, pot povesti despre provenienta fiecarui ghiveci si despre aventurile prin care a trecut planta care il locuieste, pana sa ajung in momentul de fata. Unele plante au fost mutate prin mai multe orase, altele au venit de la prieteni, altele au ajuns la mine ca "la spital", pentru ca trageau sa moara si stapanii voiau sa se descotoroseasca de ele.

O poveste aparte il are sectorul "cactusi". Nu am colectionat cactusi de cand mi-am dat seama ca incepusem sa iubesc plantele. Este o pasiune care a venit mult mai tarziu. Dar a avut o poveste a ei si pasiunea aceasta. O prietena buna si "locatara" a aceleiasi zodii cu mine, dar cu mai putina "mana verde" (asa cum am aflat recent ca se spune, daca plantelor le place traiul pe langa tine) ma tot batea la cap, pe cand aveam dese drumuri in strainatate, sa-i aduc cactusi de pe unde ma duc. Acuma ce-i drept, uneori treaba asta ma incurca teribil, pentru ca drumurile mele numai calatorii de "jaf si cotropire" asupra magazinelor straineze nu erau. Dar macar am invatat sa caut pietele cu cactusi in vreo jumatate de Europa. Eu ii aduceam ei cactusi, ea se bucura de ei si apoi ii omora cu duiosie. Ceea ce devenise de-a dreptul suparator.

Ei si, intr-o zi, nu i-am mai luat prietenei mele cactusi, dar am inceput sa-mi iau mie. Tin minte ca primele exemplare au fost achizitionate in Budapesta si Bratislava – un batran cactus in forma de barbie (asa cum il descriu specialistii) onorandu-ma cu prezenta lui si acum, pe balcon, si amintindu-mi de cochetul magazinas de unde l-am luat, din Budapesta. Am inceput sa ma si uit prin cartile unde se povestea ce trebuie sa faci si ce sa nu faci cu cactusii si nici nu m-am mai mirat ca prietenei mele ii dispareau pe capete. Am ajuns sa cunosc cultivatori, sa-mi fac provizii, sa incerc sa inmultesc cactusi din seminte, sa fac diverse experimente.

Perioada de efervescenta
Tot in perioada de efervescenta au inceput sa se cristalizeze primele simpatii din lumea cactusilor. A cactusilor si a plantelor grase, pentru ca eu le vad oarecum impreuna si imi place sa le gandesc in cardasie. Astfel mi-am dat seama ca ma atrag extrem de mult cactusii fara tepi sau cu smocuri mici si prietenoase de tepi si ca nu o sa ma impac niciodata cu cei care se dau la mana ta la o simpla trecere pe langa ei – am avut si cazuri din astea, cu exemplare cu care m-am certat, pana s-a ajuns la divort. Si de atunci sunt foarte grijulie sa nu mai permit exemplarelor "fioroase" sa-mi ajunga in colectie.

Dintre cactusii acestia mai speciali, care nu au tepi, s-a intamplat ca am ajuns sa am o sursa de Lophophora williamsii, si anume un cactus pentru care faci puscarie, in Statele Unite ale Americii, in cazul in care pe cartea ta de vizita nu scrie "gradina botanica" sau "institut de cercetari". In Romania inca nu a ajuns sa fie ilegala detinerea de cactusi de genul acesta dar, tinand seama ca ei contin o substanta halucinogena, nu m-ar mira sa apara oaresce restrictii si aici, trecand de dragalasenia plantei si de interesul pur botanic al cultivatorilor.

Daca va voi spune ca acest cactus se numeste si peyotl, poate vi se va parea mai cunoscut numele. Este un cactus care creste in Mexic si da destul de multe probleme intre bastinasi si autoritati, din cauza continutului de mescalina pe care il are. Dat fiind ca, de o vreme incoace, legile a ceea ce numim indeobste "lume civilizata" nu incurajeaza folosirea halucinogenelor, ba chiar vor sa descurajeze aceste practici, obiceiurile triburilor bastinase de a consuma peyotl in cadrul ritualurilor lor nu a fost privita cu ochi buni. Pana la urma, tocmai pentru pastrarea traditiilor locale, s-a permis folosirea acestui cactus, in cadru controlat, astfel incat nativii sa poata sa-si transmita pe mai departe ritualurile. Popoarele precolumbiene il foloseau în practicile lor religioase, considerandu-se ca, prin consumul sau, vor intra in contact cu zeitaţile.

Pentru o foarte mare perioada,"planta care face ochii minunati" (caci asa se mai numeste acest cactus, in traditia locala) a dat multa bataie de cap botanistilor, fiind incadrata in diverse subdiviziuni. In sfarsit, dupa dispute intre oamenii de stiinta, i s-a gasit un loc definit printre diversele genuri si specii de cactusi. In timp s-au identificat si alcaloizii pe care ii contine, printre care se afla si mescalina. Ceea ce fusese cunoscut de bastinasi, de sute de ani, a ajuns sa faca deliciul doritorilor de senzatii tari, in primul rand din Statele Unite ale Americii, care nu aveau decat de trecut o granita pentru a-si realiza stocul de plante halucinogene. De aceea, autoritatile americane sunt mult mai "caustice" in ceea ce priveste interesele mai mult sau mai putin botanice ale potentialilor cultivatori. Cactusul taiat in felii se pastreaza pana la deshidratare si se poate consuma fie facut pulbere si amestecat cu apa, fie masticat. Are un gust amar, provocand ameteli si greata. La scurt timp, insa, cel care a ingerat alcaloizii din planta distinge mai intai diverse pete luminoase, apoi o gama de viziuni descrise ca minunate, cu varietati de nuante. Se pare ca sunetele sunt transformate de catre subiecti in imagini de diverse culori, foarte vii.

Consumul "de oras"
Pe langa efectul care poate fi caracterizat ca "placut" exista si lunga poveste istorica din spatele consumului "de oras". Zilele destinate culegerii de peyotl erau marcate foarte bine la bastinasi, ei implorand gratia divina pentru ca recolta lor sa fie substantiala. Mai demult, acest tip de cactus se gasea cu usurinta, dar asta nu se mai intampla asa nici macar in Mexic. Apoi, intoarcerea barbatilor cu cactusi in zona colectiva era marcata cu dansuri si cu veselie dupa care incepeau ritualurile propriu-zise. O parte mai putin consocuta a istoriei acestor triburi vorbeste chiar despre o practica pe care, azi, am denumi-o barbara. Se spune ca batranii tribului erau adunati intr-un cort in care se afla o fiertura de peyotl in care trebuiau sa amestece. Ei cantau si fie de la aburii degajati, fie de la gustatul fierturii, ajungeau la momentul cand... cei de afara nu mai auzeau nici un sunet. De-abia atunci se permitea deschiderea cortului, realizandu-se astfel o "rotire de cadre".
Desi se spune ca drogul din Lophophora (sunt mai multe specii pe care localnicii le numesc Peyotl) nu creeaza dependenta, este mai bine sa NU incercati marea cu degetul.
Unul dintre lucrurile care au facut ca acest cactus sa fie din ce in ce mai greu de gasit in zonele sale in care creste natural este ca pe langa indienii Huicholi, care obisnuiesc sa taie planta la nivelul solului, lasand cativa muguri care vor permite refacerea plantei pe viitor, traficantii, care, atat din nepasare, cat si din dorinta de a "lichida afacerea" mai repede, smulg intreaga planta, nepermitand acesteia sa dezvolte noi tulpini care sa-i asigure ramanerea in ciclul natural.
Stau si ma gandesc la cactusii cu mescalina – mi-e greu sa-mi inchipui cum cresc ei in salbaticie si cum vin indienii sa-i culeaga sau traficantii sa-i faca pachet si sa-i vanda unor pusti razgaiati care vor sa se drogheze. Imi spun ca aceste lucruri se intampla departe, peste ocean...