Ura, invidia... Sentimente marunte, meschine si inghesuite care ne macina sufletele si ne fac sa fim nedemni de numele de om. Totusi, ce ne face sa uram sau sa invidiem pe cineva?! Imi este foarte greu sa scriu despre asemenea sentimente pentru ca imi sunt total straine, eu nu le-am avut pentru nimeni vreodata. Mama nu m-a invatat sa imi cultiv asemenea trairi si, in cele mai crunte momente din viata, n-am putut uri sau invidia pe cineva. Indiferent cat de rau mi s-a facut, ori mi-a fost mila de persoana care mi-a pus bete in roate, ori mi-a devenit indiferenta.

Nu am crezut vreodata ca sunt urata sau invidiata pentru ca eu nu am nutrit asemenea simtaminte pentru nimeni. Am fost socata insa sa aflu, in timp, ca persoane pe care le-am iubit din tot sufletul, nu mi-au raspuns cu aceeasi moneda, ci cu reversul ei.
Primul soc l-am avut cu M., draga mea prietena din copilarie, vecina mea de la bunici. Ajunsa adult, M. mi-a marturisit ca m-a urat si m-a invidiat o viata intreaga, pentru ca eu aveam doi parinti care ma iubeau, ori ai ei erau divortati si desi mama o crestea si facea tot ce putea, ea nu se simtea acest lucru indeajuns. In copilarie M. era sufletul meu. Mai mare cu trei ani decat mine, imi placea sa ii spun "sora mea" si tremuram de nerabdare sa ajungem mai repede la mamaie, sa o vad si sa ma joc cu ea. Pastram pe ascuns jumatate din tot ce primeam cand ajungeam, fugeam intr-un suflet pe poartam cu "prada" dupa mine, sa i-o duc. I-am daruit doua dintre papusile mele care au sfarsit in mainile Lidiei cu ochii scosi si parul taiat. O iubeam pe M. ca pe sora mea. O invatam poeziile pe care le stiam de la mama, ii povesteam tot ce faceam... Asa ca va inchipuiti ce soc am avut cand M. mi-a spus in fata, cand aveam amandoua peste 20 de ani : "Diana, nici nu stii cat de mult te-am urat!".
In acel moment am ramas rams perplex. Muta de uimire cateva minute, nu puteam sa cred ce tocmai auzisem. Am intrebat-o apoi "De ce, M.? Eu te iubeam, erai sufletul meu!" Mi-a raspuns cinstit si simplu: "Pentru ca te invidiam, Diana, te invidiam si te uram in ultimul hal Insa acum trebuie sa ma invidiezi tu pe mine, pentru ca eu locuiesc in Spania si am masina!" M-a busit rasul. Un ras isteric, de nebuna. Daca ea era asa, a presupus ca si eu voi fi la fel.
Aceasta era persoana pentru care mi-as fi dat si sufletul in copilarie.

Apoi, dupa inca cateva incercari prin care am trecut in viata, slava Domnului nu multe la numar, mi-am dat seama ca nu putini au fost aceeia pe care i-am iubit si care mi-au raspuns dragostei cu invidie si ura.
O sa spuneti, poate: "Asta e megalomana, are impresia ca e buricul pamantului". Dar nu e asa. Am stat si am analizat o alta prietenie care a durat din copilarie, pana in liceu. O alta fetita pe care o iubeam s-a transformat in persoana care vorbea urat de mine. Si acest lucru nu ar fi fost nimic. Atunci nu intelegeam de ce se purta urat sau de ce vorbea asa. Insa peste ani, citind un chick-lit, am realizat ca buna mea prietena din copilarie nu era chiar atat de buna. Amuzant, nu? Totii baietii care ma placeau pe mine initial sau pe care i-am placut au sfarsit prin a fi "prietenii" ei. Cu doar o singura exceptie. Notele mele mai mari duceau la plansete si urlete. Apoi au urmat hainutele mele copiate de catre croitorese, bijuuri de adolescenta imprumutate care nu mi-au mai fost returnate (nu ca le-as simti lipsa sau le-as duce dorul), imitarea stilulului de a ma machia, de a-mi aranja parul... Citind acel roman de duzina care era menit sa imi odihneasca creierul, mi-au rasunat in cap spusele ei din clasa a VIII-a: "Ce n-as da sa fiu tu!" . Atunci nu am inteles ce vrea sa spuna. Acum mi-as dori sa nu fi inteles vreodata.
Micile rautati copilaresti sau adolescentine ma fac acum sa imi dau seama ca da, prietena mea ma invidia, altfel nu vad de ce si-ar fi dorit sa aibe tot ce aveam eu, de ce vana acest lucru.

Acesta a fost un al doilea episod in care mi-am pus serioase semne de intrebare asupra capacitatilor mele de a-mi alege oamenii pe care sa ii socotesc prieteni. A urmat si un al treilea in care mi-am luat-o peste ochi nu de la o prietena, ci de la trei prietene, simultan. Exact in momentul in care mi se pusese diagnosticul de Basedow-Graves. Acum rad, atunci am fost terminata pentru ca nu am putut intelege mecanismele manipularii si nici faptul ca cineva dorea sa fie ca mine. Vesti proaste, nimeni cu va fi ca mine, asa cum eu nu voi fi ca altcineva. Suntem unici, genetic vorbind. Si nu numai.

Saptamanile trecute vorbeam despre acest subiect, al invidiei si al urii, cu o alta prietena din adolescenta, Biatrice, care isi pusese pe FB urmatorul status: "Am invatat ca cei ce te invidiaza si te critica, cei ce au intotdeauna o nemultumire legata de tine sunt tocmai cei ce vor sa fie ca tine ..."

Draftul acestui articol zacea in calculatorul meu de mai bine de zece zile. Incepusem sa scriu despre ura si invidie insa oscilam daca sa termin si sa public articolul sau nu. Oare aceia care il vor citi vor intelege ce vreau sa spun? Se vor gandi la cei care ii invidiaza sau la cei pe care ii urasc? Vor avea puterea cititoarele mele sa recunoasca in fata propriei constiinte ca, din pacate, aceste sentimente corozive ii macina pe unii intr-atat de tare incat ar face orice din acest motiv? Ca nu merita sa iti irosesti energia, nervii, resursele pentru a pizmui sau uri pe cineva?!

Haideti sa ne gandim impreuna. Nu ii criticam pe cei care ii consideram inferiori. Nu ii invidiem pe cei care au mai putine decat noi, indiferent ca ne referim la bunuri materiale sau spirituale. Nu ne criticam inferiorii ierarhici. Nu pizmuim decat persoanele pe care, in secret si inconstient le admiram intr-un fel sau altul. Ii invidiem si ii criticam pe cei cu functii mai mari, cu posibilitati intelectuale, fizice sau pecuniare mai multe. Nu ma credeti? Ganditi-va bine si o sa vedeti ca am dreptate. Sentimentele de nemultumire egoista sunt primul pas in a recunoaste ca persoana pe care o invidiem ne este superioara. Ura nu este decat masura neputintei noastre, a recunoasterii esecului personal. A faptului ca fara sa vrem stim si detestam faptul ca persoana pe care o uram, ne este superioara, pentru ca ravnim la ceva la care nu putem ajunge. Si la care suntem constienti ca nu vom putea ajunge vreodata.
De aceea, inainte ca sarpele pizmei si urii sa ne muste sufletele, macar din mandrie daca nu din umanitate, sa refuzam sa ii devenim victime.