Mi-a spus simplu: “Sunt indragostit!” Am ras si i-am zis ca nu e nimic nou. “Ba da!” a subliniat misterios. Era adevarat ca starea asta de “vesnic indragostit” i se potrivea de minune amicului meu. Recunosc, desi orgoliul meu masculin se cam revolta, ca are “lipici la fete”! Oriunde ne-am afla, el cu siguranta atrage priviri admirative, surasuri din partea sexului frumos. Mi-ar trebui sa imprumut si degetelor amicilor mei daca vreau sa enumar relatiile lui! Dar ca sa nu fiu acuzat de malitiozitate, o sa recunosc ca era si un elev exceptional, in sensul ca era olimpic national la engleza si un tenisman innascut.
“O stii pe profa mea de pian?” Rad neincrezator, privindu-l cu suspiciune. “Tu…doar nu …?”, “Am o relatie de jumatate de an cu profa mea de pian!” Problema nu era iubirea in sine, ci anumite aspecte, precum diferenta de varsta de 9 ani, el avea 18, ea 27, si faptul ca era casatorita! Profesoarea lui, amicul meu lua lectii de pian de la varsta de 5 ani, de un an insa isi schimbase indrumatorul, era intr-adevar foarte frumoasa, care bineinteles nu-si arata anii! Am simtit o usoara unda de invidie, apoi m-am minunat de indrazneala lor. Mi-a povestit ca s-au apropiat involuntar, niciunul neavand vreo intentie de iubire. Poate orelele multe petrecute la repetitii, spectacolele, firile lor apropiate au fost motivele. “Nu ma intereseaza ca are un sot…uit asta deseori! Cel mai frumos este cand plecam in strainatate, la vreun spectacol. Atunci ne plimbam nestingheriti pe strazi, ne tinem de mana, ne sarutam in voie! Nimeni nu ne cunoaste, iar de judecat nici atat!” O pauza, apoi continua: ”Ea mi-a zis prima ca ma iubeste! Am ras, am crezut ca glumeste, ii place sa recite poezii, sa spuna replici din filme, piese de teatru, asa ca incercam sa deduc daca “era un recital artistic”. Era un joc pe care il faceam cand ne plictiseam de note, solfegii si arii.” Desi imi venea in minte urmatoarea intrebare: ”Si sotul?”, am amanat-o. “Nici nu mai stiu ce repetam, eu eram la pian, iar ea, dupa obicei, incepuse sa faca o coregrafie ad-hoc pe melodia mea. Era in mijlocul camerei, facand niste miscari lente intre balet si gimnastica. Pe urma, s-a oprit si s-a sprijinit pe pian, urmarindu-ma atenta. Dupa alte cateva clipe, fara sa-si paraseasca locul sau, a intins bratul si a pus mana ei peste ale mele. Fara sa ma priveasca, mi-a zis: “Nu stiu de ce, cum si cand, am doar un foc care ma mistuie incet…nu vreau sa-l sting! Te iubesc!” Rememorarea ii aduce peste chip o unda de nostagie. “Acum totul s-a complicat! A revenit sotul ei din Afganistan, el e colonel si a plecat cu misiune acolo…Facem adevarate scenarii ca sa ne intalnim!” Ofteaza, si pentru prima oara de cand aveam discutii despre dragoste si relatiile lui, e trist. “Si ce aveti de gand sa faceti in continuare?”. Ma priveste speriat, de parca tocmai am rostit un verdict dur, apoi isi reia pozitia de abandonat in sine. “Nu stiu! Nu am idee! De aceea ti-am si spus. Ma simt singur…ai mei nu stiu nimic. Ar fi crima si pedeapsa adunate la un loc! Mi-ar interzice cu siguranta sa ma mai intalnesc cu ea! Dar Sonia (profesoara lui de pian) nu isi iubeste sotul. S-a casatorit din vointa parintilor ei si ai sotului. Desi nu ii place sa vorbeasca despre casnicia ei, mi-a zis ca e un adevarat dezastru, el fiind pe deasupra posesiv si gelos! Asadar de ce sa ramana incarcerata in casnicia asta?”. L-am intrebat daca ea ar avea curajul sa divorteze de sotul ei. Mi-a zis scurt: “ E foarte copilaroasa si sensibila, exact ca un fluture…” Am tras singur concluzia: nu.
La finalul povestirii amicului meu, aveam sa ma aflu si eu in fata unei dileme. Cum sa-mi ajut prietenul?