Lumea pe care o vedem, nu este toata lumea, nici eu nu sunt numai ceea ce cred ca sunt, ne spunea marele intelept Ramana Maharisi la inceputul secolului trecut.

Acest mare si stravechi adevar trebuie insa redescoperit de fiecare din noi. In acest sens basmele si miturile au rolul de a ne face sa ne recunoastem in ele. Ele vorbesc despre noi, noi suntem eroii lor, ele sunt imaginea vietii noastre., a drumului nostru prin viata. Ele sunt scrise pentru noi pentru ca noi suntem cei ce cautam. Rolul lor este astfel sa pregateasca si sa atenueze teama de a intalni realitatea transcendenta, ele ne indruma pentru a face fata cu bine incercarilor care nu ocolesc pe nimeni.

Drumul nostru prin viata e asemeni eroului din basm, plin de capcane si primejdii. Dar cine e pregatit va merge mai departe, cine nu va ramane prins prin imparatii sau va fugi in palatele parintesti asa cum se intampla in multe basme.

Miturile si basmele ne invata ca confruntarea e necesara, ca numai trecand prin numeroasele incercari putem accede la merele de aur sau la fata imparatului. Dar cati avem curajul sa ne confruntam si sa pasim in marea aventura a vietii ? In general fugim de probleme si nu vrem sa stim de ele, vrem ca viata noastra sa fie simpla, sigura doar cu ceritudini si fara indoieli. Dar daca evitam sa ne aventuram in lumea larga, in necunoscut, in intunecimi si neclaritati si asteptam numai rezultate clare, uitam cu desavarsire ca acestea nu pot aparea decat dupa ce intunericul a fost strabatut si zmeii invinsi. Asemeni lui Ulise care a ratacit pentru a invata sa iubeasca stabilitatea, trebuie sa strabatem necunoscutul pentru a afla cunoasterea si a-i da sens. Iar Ulise ne invata ca printre toate suferintele si erorile acestei aventuri ne ramane intotdeauna un drum, spre Ithaca noastra interioara. Acest drum este credinta cea mai adanca din noi pe care n-o poate sterge nici o ratacire.

Primul semn de maturizare autentica este curajul confruntarii cu problemele vietii. Daca in copilarie fugeam din fata situatiilor conflictuale, pe care parintii erau datori sa le rezolve pentru noi, odata cu maturizarea trebuie sa luam decizii constiente sa ne confruntam si sa gasim solutii. Aceasta situatie se reflecta de multe ori in vise, cand ne apar confruntari in care ne angajam activ, nu cedam si nu mai fugim asemeni lui Harap-Alb din fata ursului ce iese de sub pod. Atitudinea aceasta este semnul consolidarii pozitiei constiente si a increderii in sine, este momentul de a raspunde chemarii destinului, de a porni pe calea proprie in cautarea scopului pentru care suntem aici, de regula casatoria cu fiica imparatului si mostenirea imparatiei (in basme). Aceasta chemare a destinului sau mai bine spus aceasta dubla voce a destinului pe de o parte ne aminteste ca suntem fiinte sociale si ca trebuie sa ocupam un loc cat mai bun in turma, iar pe de alta parte ne ridica o serie de intrebari despre sensul acestei vieti, despre rostul nostru in lumea asta si despre moarte. Aceasta dubla voce ni se adreseaza tuturor,insa noi suntem cei care alegem sa o ascultam la un moment dat, mai devreme sau mai tarziu. Construirea unei familii si a unei cariere pare sa dea un sens vietii si pentru un timp ne va captiva indeajuns pentru a rata de multe ori intalnirile din adancurile sufletului. Dar vocea interioara nu va inceta sa ne cheme si sa ne astepte. Teama oamenilor fata de vocea interioara nu este lipsita de temei, fiindca glasul interior scoate la lumina constiintei zmeii, spaimele proprii. Confruntarea presupune un subiect treaz, constient care are curajul de a intra in padurea cu salbaticiuni si de a o traversa fara sa se lase prins sau inghitit. Adevaratul erou isi afla singur calea care pentru el ofera cea mai mare siguranta, caci adevarata cale se cere mereu redescoperita.

In acest sens este relevant ceea ce C.G. Jung spunea despre initiativa dezvoltarii personalitatii, ca: “este de fapt un act temerar, lipsit de popularitate, o deviere antipatica de la drumul comun…de aceea numai putini au luat-o pe calea acestei stranii aventuri.” (C.G.Jung., Puterea sufletului, Partea a treia, Psihologie individuala si sociala, 1994, p.21)