După ce stai mai bine de trei sferturi din viață la bloc, să nu mai auzi bătăi în țevile de la calorifier sau în pereți e ca și cum ai merge la o nuntă fără lăutari.

Oricine a locuit vreodată la bloc a avut parte de cel puțin un vecin țăcănit, a cărui singura plăcere în viață părea să fie bătutul furibund în calorifere și în ziduri.

Îmi aduc aminte de cei zece ani când am stat în Craiova, pe strada Dezrobirii, intr-unul dintre acele blocuri cu patru etaje în care majoritatea apartamentelor era ocupată de pensionari simpatici. Îmi aduc aminte cu drag de doamna și de domnul Moț. De bătrâneii drăguți și sfătoși din dreapta, nu mai știu care le era numele de familie, el fost pilot de vânătoare și ea asistentă medicală, cărora le plăceau teribil șnițelele și prăjiturile mele. Se cunoscuseră în vremea războiului și rămăseseră împreună tot de atunci.

Îmi amintesc de vecina de la etajul doi, care se apropia de șaizeci de ani și avea un fiu de vreo treizeci și, bolnav de schizofrenie, care se certa încâlcit cu vocile pe care le auzea îndemnându-l să își strângă mama de gât.

Îmi aduc aminte de Gina, de la patru, care suferea de obezitate morbidă și care era o femeie plină de zâmbete, de glume și de voie bună. De doamna Aggeliki, fostă medic stomatolog, născută undeva, intr-un orășel din sudul Greciei, cea care s-a spânzurat la 67 de ani cu o fașă legată de clanța ușii, intr-un episod acut depresiv, în octombrie 2003. Îi plăcea să stea de vorbă cu mine în greacă și nu își uitase limba, deși crescuse de la șase ani în Romania; îmi vorbea cu orele despre copilăria ei și despre leagănul ei alb, din livada de portocali.
Erau oamenii de treabă, plăcuți, fiecare cu povestea lui de viață.

Dar cu adevărat imposibil de uitat e vecina sexagenară de la etajul unu. Toată viața ei își ingrijise mama, o adevărată mașteră, care o chinuise și o bătuse până în ziua în care își dăduse obștescul sfârșit. Domnișoară bătrână, cu părul slinos, veșnic blocat de o bentiță de o culoare incertă, cu haine lălăi, cu iz de stătut și transpirație, gura ținută pungă, privea pieziș pe oricine nu avea cel puțin jumătate de secol înscris în buletin și chiorâș pe restul.
Când o salutam, o făcea pe surda. Mai strigam o dată salutul și răspundea molfolit câte ceva neinteligibil.
Femeia asta părea născută cu reclamațiile-n sânge. Le avea, probabil, înscrise în ADN.
Îmi amintesc că m-am trezit cu ea la ușă intr-o zi de vară toridă, să imi reproșeze faptul că i-aș fi turnat apă-n ciorba pusă la răcit pe pervaz, când mi-am udat florile. Am invitat-o în bucătărie și i-am arătat că florile mele nu fuseseră udate, spunându-i că nu e tocmai sănătos să își lase oala cu mâncare în soare, la peste 40 de grade, și neacoperită. Și i-am mai spus atunci că nu e frumos să dai cu picioarele în ușă, există sonerie și chiar funcționează.

Femeia asta bătea noaptea în calorifer când vecinul de la doi, venit după o tură de 12 ore de la serviciu, îndrăznea să facă baie în propria lui casă.
Bătea în calorifer și dacă aveai tupeul să tragi apa noaptea, după ce foloseai toaleta.
Bătea în calorifere și în pereți cu furie, producând ea mai mult deranj decât tot zgomotul pe care îl mustra.

Nu mi-am pus mintea cu ea până când, o dată, m-a prins cu nervii în batistă. La patru și ceva dimineața o apucase un bocănit isteric, de trezise tot blocul, pentru că cineva, pare-mi-se, își folosise wc-ul. Și când am plecat la serviciu, cu ochii cârpiți de nesomn, plină de nervi și cu tiroida în ținte, am auzit-o comentând in spatele meu cu o altă vecină la fel de acră și amatoare de bârfă de scară, îndeajuns de tare încât să o aud, că eu sunt "nesimțita care tulbură liniștea publică".

M-am întors pe călcâie și i-am raspuns atât de tare, de mi s-au spart cuvintele pe pereți, că da, eu sunt nesimțita care se spală, nu stă cu părul și boarfele încleiate pe ea. Că nu imi e frică de apă și săpun și că da, trag apa, că nu țin să miroasă în casă a budă publică. Dacă ei îi place să stea nespălată și îi place putoarea, nouă, celorlalți, nu ne place. Și să facă un pustiu de bine și să nu se mai lege nici de alții, că dau cu ea de pământ de nu se vede.
După acest episod s-a lăsat de sportul ciocăniturilor, care devenise subit un extrem. Ba chiar a început să răspundă la salut cu toată gura.
Și de atunci am făcut baie și am dormit cu toții liniștiți...

Până de curând nu am mai avut parte de vecini cu mintea întoarsă pe dos. Însă acum am. Familia cu care împart un perete vertical comun are intoleranță crescută la restul populației de pe glob, în special pare că are intoleranță la mine, deși niciodată nu am organizat vreo petrecere, nici zgomotoasă, nici discretă, nici televizorul nu îl dau tare, nu pun muzică asurzitoare, nu bat cuie în pereți la două noaptea, nici bormașina la crăpatul zorilor, nici nu fac șnițele la miezul nopții. Ba chiar puținele persoane care îmi mai trec arareori pragul îmi spun că la mine e mult prea liniște.

Pe vecinii ăștia ai mei, care sunt încă departe de pensie, îi deranjează orice - și în special îi deranjează tot.
De la faptul că am făcut grătar în curte de vreo patru ori anul ăsta și că vântul a dus fumul înspre curtea lor până la faptul că ei aud cum mișc eu scaunul când mă ridic de la masă.
Și mai sunt teribil de deranjați că uneori, seara, mai vorbesc la telefon. Așa că bat cu furie în peretele comun și în caloriferul lor. Uneori oamenii ăștia își maltratează caloriferul și când sunt deranjați de un zgomot auzit doar de ei. Adică și când nu ma uit la tv, nici nu vorbesc la telefon, ci doar dorm.
Și probabil vor continua să bată până când mă vor prinde într-un moment în care mă vor găsi într-o dispoziție mai puțin tolerantă decât am de obicei.

Chiar și acum, când scriu acest text, la ora 24:15, vecinii își bat caloriferul. Probabil i-a deranjat zgomotul produs de tastatura telefonului...

Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)