Editorial -> Despre copii. Si ingeri

Parinti si copii, pe strada, in magazine.
O imagine atat de banala, incat trece aproape neobservata.
Inmultirea si perpetuarea speciei sunt fenomene normale - scrie peste tot, de la cartea de biologie pana la codul genetic (asa numitul "ceas biologic" care "ticaie", anuntandu-te ca ceva, mult mai puternic decat vointa ta constienta, isi cere drepturile).
Pentru multi, foarte multi, a avea propriul copil este ceva simplu si usor. Dar sunt destul de multi - de fapt din ce in ce mai multi - care sunt in imposibilitatea de a-si realiza acest vis. Nopti planse, tratamente costisitoare si dureroase, sanatate pusa in pericol, ore si zile de spaima si asteptare.
De multe ori, sentinta seaca a medicului "Nu veti putea avea copii" cade ca un bulgare de gheata peste sufletele viitorilor parinti. Cauzele sunt multiple, uneori necunoscute ("nu stim sa va spunem de ce"), dar efectul este, in cele mai multe cazuri, devastator.
Lacrimi, durere, neputinta,intrebari fara raspuns, ura impotriva propriului corp, ura impotriva tuturor celor care pot avea propriii copii, iar tu nu - si astea-s doar cateva cuvinte, prea simple si prea sarace ca sa descrie tot ce se intampla in momentele alea.
Multi se resemneaza sau continua sa incerce, luna de luna, an de an, sa aiba un copil al lor.
Altii, si despre ei vreau sa scriu aici, in prag de sarbatori, iau o decizie minunata- sa ofere o sansa - de fapt, sa-si ofere lor o sansa - adoptand un copil care a fost abandonat.
Lupta e grea, cadrul legislativ este greoi si nedrept. Stim cu totii care sunt conditiile din multe orfelinate. Traumele prin care un copil ramas fara parinti (fie ca si i-a cunoscut, fie ca nu) sunt adanci si psihicul lui este sensibil.
In general, sufletul unui copil e fragil, e ca o panza de paianjen si fiecare lacrima ramane agatata de el, ca o picatura de roua.
Uneori, unele fire se rup, altele devin doar mai elastice.
E greu de descris, e greu de povestit. Nu am fost in locul lor ca sa stim exact ce se intampla.
Stiu numai ca uneori, daca au mult noroc, Dumnezeu sau Mos Craciun le asculta rugamintea - si o imbina cu rugaciunea altor oameni cu sufletul sfasiat, unindu-i intr-o familie.
Povestea ar fi fericita - daca s-ar opri aici. Dar, din pacate, pe lume nu sunt numai povesti fericite. Uneori, "parintii" naturali isi amintesc ca au copii, si ca ii vor inapoi. Legea e nedreapta, sprijinind reintoarcerea in sanul familiei naturale, indiferent cat de rea si de dezorganizata ar fi ea.
Imi e greu sa inteleg "parintii" care, dupa ce au uitat multi ani de copilul aruncat la gunoi, isi aduc aminte brusc de el. Si il vor inapoi - sau sunt dispusi sa accepte o "mica" compensatie materiala pentru a-l lasa in grija familiei adoptive.
Citesc destul de des despre cazuri din acestea- parca din ce in ce mai des.
Imi e mila - mila de cei care investesc atata suflet, care dau atat de mult - chiar daca vor ramane parinti indiferent ce se va intampla cu copilul luat de langa ei.
Nu e drept, nu e deloc corect nici pentru ei si nici pentru puiul de om dezradacinat inca o data.
Pentru cei care au trecut prin asta, Iadul nu mai e de mult locul in care vor arde, ispasindu-si pacatele. Iadul inseamna sa se uite in ochii unui copil pe care poate n-o sa-l mai vada. Niciodata...
Copyright© Flori Roman