Fusese, din nou, o predica buna. Reusisem sa-i captivez pe cei din sala, iar acum, la sfarsit, veneau sa-mi stranga mana si sa-mi multumeasca pentru viziunea pe care le-o oferisem. Se inghesuiau in fata mea, vorbind toti in acelasi timp, urandu-mi binecuvantarile Domnului si viata lunga. Pastorul si asistentii sai stateau deoparte, asteptand sa ma eliberez pentru a ne putea lua la revedere.
Atunci l-am vazut intaia oara. Statea putin in spatele celor ce se imbulzeau sa ajunga la mine si ma privea fix, cu o figura imobila. In agitatia de acolo, el era... altfel. Dadeam mana in continuare cu fratii si surorile, dar simteam privirea lui fixa asupra-mi si asta ma intriga. Privirea mea era atrasa intr-acolo, catre ochii lui.
La inceput, am crezut ca e un sarman din strada, venit in biserica pentru a cere ajutor pentru vreo problema. Printre raspunsurile politicoase pe care le imparteam celor care dadeau mana cu mine, gandurile au inceput sa-mi urmeze privirea si sa se indrepte asupra lui.
Avea in jur de 20 de ani. Cu un chip abatut si murdar, statea acolo nemiscat si parea sa astepte si el sa termin cu cei din fata mea. Scrutandu-l din cap pana-n picioare, am observat hainele de pe el,  murdare si pline de sange. "Doamne, omul asta a suferit un accident! O fi venit din strada pentru ajutor!" Postura lui rigida si chipul imobil nu pareau insa sa sugereze vreo situatia de urgenta.

Ceea ce mi se parea insa cel mai bizar era insa faptul ca cei din biserica nu pareau sa-l vada. Exuberanti si ocupati cu salutari in stanga si-n dreapta, credinciosii chiar nu il vedeau pe acest tanar ce parea sa aiba nevoie de ajutor. Nimeni, chiar nimeni nu mergea sa ii vorbeasca. De fapt, eu eram singurul care il vedea. Cand multimea din fata mea s-a imprastiat si sala adunarii s-a golit, pana sa se indrepte pastorul catre mine, am facut cativa pasi catre tanarul cu pricina, salutandu-l si intrebandu-l daca il pot ajuta cu ceva.
"Buna ziua", imi raspunse el ezitand. "Eu sunt... fiul dumneavoastra."
Am ramas nemiscat, crezand ca nu aud bine. Intai de toate, eu nu eram casatorit. Apoi, tanarul acesta era doar cu vreo zece ani mai tanar decat mine si acest simplu fapt facea imposibil ca el sa fie copilul meu.
Vazand uimirea de pe chipul meu, tanarul continua. "Stiu, dar am sa va explic. M-am nascut... intr-un fel... acum cinci ani. Nu stiu daca v-o mai amintiti pe Manuela..."
Manuela... O iubire de-o vara, acum cati ani? Cinci oare? Parca trecuse un veac de atunci. O relatie de la inceputul carierei mele de predicator, o relatie terminata brusc, pe fondul neintelegerilor dintre noi si a deciziei ei de a pleca intr-un alt oras cu serviciul.
"Ea nu v-a spus, a gandit ca este doar problema ei... Era insarcinata."
Mi-am amintit brusc starile si indispozitiile ei din ultimele noastre saptamani. Ma gandisem atunci ca daca era o sarcina la mijloc, mi-ar fi spus.
"A luat hotararea sa dea afara copilul. In doua zile, dupa o internare de-o noapte intr-o clinica, problema era rezolvata", continua tanarul din fata mea, pe care il ascultam ca si cum toata lumea din jur, biserica si ceilalti, nu mai existau. Ca si cum eram numai noi doi in lume si fiecare era singurul reper al celuilalt.
"Asa am ajuns intr-o tavita de metal. Dupa o procedura de jumatate de ceas si dupa mai multe intrari ale forcepsului. La sfarsit, dupa ce medicul a asezat unele langa altele bucatelele pentru a fi sigur ca nu mai ramasese nimic inauntru, o asistenta a luat tavita, s-a dus la iesirea din spate a clinicii si a golit-o intr-un tomberon.
Nu intelegeam ce se petrecea. Simteam numai ace in tot trupul meu de patru centimetri, in toate partile lui care erau rupte acum. Cu un gest mecanic, asistenta a lovit de cateva ori tavita de marginea tomberonului, dupa care s-a intors in clinica.
Pe scarile din fata usii statea un inger obosit. Dupa cum mi-a spus mai tarziu, treaba lui era sa stea acolo toata ziua ca sa-i culeaga pe cei aruncati la tomberon si sa-i duca inaintea lui Dumnezeu. Dupa ce asistenta a inchis usa in urma ei, ingerul s-a ridicat incet si a inceput sa ma adune in palma. O nesfarsita tristete i se citea pe chipu-i tacut, iar anii de cand facea aceasta nu o usurasera cu nimic.
El m-a dus inaintea lui Hristos. Stateam in picioare in fata Lui, iar El se uita la mine cu ochi in lacrimi. Te vei intoarce si te vei duce la el", mi-a spus.
Acum, am venit. Am venit sa-ti spun, ca sa stii."

Am simtit ca fiecare particica din trupul meu se topeste sub greutatea cuvintelor lui. Picioarele imi tremurau, respiratia parca mi se oprise si ochii mei erau pierduti in ochii lui. Si, in acest timp, pastorul adunarii si consilierii sai ma felicitau pentru predica si dadeau mana cu mine. Pe tanarul din fata mea, in haine patate de sange, numai eu il vedeam.
Viata mea s-a schimbat de atunci. S-a schimbat atunci, acolo. Nu mi-am mai putut continua cariera de predicator. Am intrerupt Masterul in Teologie si a trebuit sa-mi caut o alta ocupatie. Nu mai puteam predica in timp ce in fata mea, din bancile fiecarei adunari, copilul meu in haine de sange ma privea nemiscat.
Il vad in orice loc. Este cu mine peste tot. Seara, cand ajung acasa si merg la culcare, sta pe un scaun intr-un colt al camerei si ma priveste cu ochi tristi si muti.
Acolo este si acum.

Un articol de Bogdan Mateciuc