Ei bine, acest “subiect” delicat si deosebit de controversat in acelasi timp al implanturillor mamare m-a atins si pe mine in urma cu doi ani cand m-am decis ca vreau sa fac o schimbare de imagine. Mi-a luat aproximativ un an si jumatate sa ma decid asupra metodei ideale si totodata a chirurgului cel mai bun la care sa apelez sa imi faca o marire de sani, dar nu inainte de a pune in balanta toate metodele alternative nonchiruricale. Si aici nu ma refer la suplimentele nutritive care promit marea cu sarea si cresterea sanilor precum Fat-Frumos din povesti, ci la injectiile cu grasime proprie, implantul cu gel coeziv si implantul cu solutie salina.
In cele din urma am ales implanturile cu gel coeziv, care reprezinta de fapt un silicon cu grad mare de vascozitate care nu curge in cazul in care capsula protectoare se rupe, se sparge sau se deterioreaza din diverse motive. Pentru mine, in acel moment, aceasta fost cea mai sigura metoda de marire a sanilor.

Am ajuns in cabinetul chirurgului plastician foarte incantata si nerabdatoare in legatura cu viitoarea mea operatie, crezand ca stiu exact ceea ce este mai bine pentru mine in privinta marimei si formei. Spun “crezand” pentru ca, la fel ca si multe alte femei aflate inainte de aceasta operatia de marire de sani, am studiat foarte multe materiale pe internet si, inevitabil, am acumulat un bagaj de informatii care ar fi putut fi de ajutor sau nu.
Recunosc ca mie nu mi-a prea fost de ajutor, deoarece, ca de obicei, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ...

In primul rand nu ma asteptam ca in cele doua ore cat avea sa dureze consultatia preoperatorie sa-mi fie prezentate cu multe detalii toate riscurile si partile negative ale procedurii in cauza, iar in al doilea rand am constatat inca o data ca nu tot ce zboara se si mananca si ca domnul doctor poate ca este un chirug desavarsit, dar tine in mana un bisturiu si nu o bagheta magica!
Dar am fost un pacient norocos si, desi am avut cateva alternative dintre care sa aleg, dat fiind ca nu am avut niciun defect de corectat (in afara marimii, desigur, dar nu e considerata defect se pare…) am lasat chirurgul sa aleaga ce crede ca este mai bun, mai frumos si mai sanatos pentru mine.

In ceea ce priveste data interventiei recunosc ca m-am grabit foarte tare si nu a durat nici macar o saptamana pana sa ajung pe masa de operatie. Cu chiu, cu vai, in dimineata cu pricina am renuntat la obisnuitele mele cesti gigantice de cafea (in numar de doua!) si am rontait numai doi biscuiti, desi mi se spusese ca trebuie sa mananc foarte bine.
Dupa amiaza a venit mai repede decat ma asteptam si iata-ma in salonul post operator, in pijamale, asteptandu-l cuminte pe chirurg sa ma masoare inca o data si sa traseze pe piele cotele necesare...

Inima mi-a fost cat un purice, recunosc, si nu de teama ca ceva rau avea sa se intample, ci din simplul motiv ca imi era teama ca vor fi prea mici sanii mei dupa interventie.
Da, exact asta am spus, prea mici!

In mai putin de 20 minute eram deja pe masa de operatie cu asistenta, anestezistul, chirurgul si asistentul chirurgului langa mine. M-au intrebat daca mi-e frica si am raspuns ce am simtit: deloc, abia astept sa ma trezesc si sa ma uit in oglinda! Mi-au spus ca totul o sa fie bine si… m-am trezit in salonul postoperator, operata, cu o greutate imensa pe piept si dificultate majora in a respira. Mi-au spus sa nu ma sperii, ca acest lucru este normal si ca ma voi obisnui in scurt timp cu noul “bagaj” de pe piept.
Am incercat sa ma misc dar zau ca nu am reusit, din cauza durerii.

Niciodata nu am mai simtit o asemenea durere cumplita. Nu-mi puteam ridica bratele, nu imi putea misca spatele, practic nu puteam face nimic ce implica ajutorul pectoralilor.
Cu siguranta a fost cea mai cumplita perioada a vietii mele si din nefericire a durat aproape 2 saptamani, dintre care prima a fost un adevarat calvar.
Am avut constanta nevoie de ajutor, deoarece nu ma puteam ridica si aseza singura in pat, nu puteam apasa clantele usilor, nu ma puteam dezbraca, nu puteam duce nici macar un pahar de apa la gura de durere. In acele momente in care am fost practic dependenta de calmante foarte puternice, care aparent, nu ma ajutau prea tare. Si atunci mi-am dorit sa nu fi facut acest pas niciodata si ma intrebam tot timpul daca voi trece vreodata peste perioada de recuperare sau daca voi ceda psihic din pricina acelei dureri de nedescris. Din fericire, incepand cu a 9-a zi am reusit sa ies din casa si sa fac anumite lucruri singura (de exemplu, sa mananc!). Fiecare zi incepand de atunci mi-a adus din ce in ce mai putina durere si desigur, din ce in ce mai multa satisfactie.

A meritat? Nu stiu. Depinde din ce unghi privesc aceasta interventie. In primele doua saptamani mi-am dorit orice altceva mai putin acele dureri care nu ma lasau nici macar sa dorm. Acum insa, cand au trecut aproximativ 4 luni de la interventie, sunt mai mult decat fericita si imi iubesc noua mea infatisare.

As mai repeta operatia? Da, as mai face acest pas si nu numai o data. Pentru mine acele saptamani de calvar au meritat si le consider ca un pret ce a trebuit platit pentru ceaa ce am acum.

Un articol de Bianca Drumea