Stai in fata mea, si tragi adanc dintr-o tigara Camel. Imi esti atat de familiar, iti cunosc fiecare gest, fiecare incruntare, fiecare stralucire a ochilor, incat parca esti o parte din mine. Nu ma surprinzi cu nimic, uimindu-ma in acelasi timp cu totul. Nu te-am vazut de ani buni, dar arati neschimbat, iar senzatia din stomacul meu e aceeasi ca in prima zi.

Imi vad reflexia in ochii tai negri ca taciunele. Te simt al meu, desi nu te pot avea. Nu am voie! Te strang cu putere in brate si deodata simt cum trecutul ma soarbe printr-un vartej de senzatii si arome: parfumul tau.... Doamne, cat de dor mi-a fost sa te imbratisez! Visam noaptea ca ma tineai strans si imi sopteai nimicuri dulci la ureche, dar diminetile erau cu atat mai crude si mai goale. Ma strangi si tu in brate si ma privesti din nou. Cate chipuri mai frumoase, poate, decat ale mele au vazut ei in atatia ani de absenta? Cate trupuri zvelte au mangaiat mainile tale, care teseau minuni pe corpul meu? Acum esti iar in bratele mele, dar reflexia mea e stearsa, ca un portret deteriorat de timp.
Facem schimb de amabilitati, si ne privim cu drag. Te comporti ca si cum ai revedea o foarte buna si veche amica. Zambesti cu tot sufletul, inocent, sincer, povestesti plin de verva prin ce aventuri te-a purtat viata de cand nu ne-am vazut si incerci sa ma iei cu tine prin cuvinte si sa ma intorci in timp ca sa traiesc si eu ce ai trait tu.
Eu te privesc cu nesat, zambind la randul meu si imi protejez cu o mana pieptul in care inima bate ca o pasare speriata. Se zbate atat de tare, incat mi-e frica sa nu o auzi, sa nu ma dea de gol ca eu inca simt ce simteam cu ani in urma, cand mi-ai sarutat parinteste fruntea si ai plecat, pentru ca asa era “potrivit”. 
Ma intrebi ceva si nu aud, asa ca te opresti si ma privesti in tacere. In linistea apasatoare chiar aud clar bataile tradatoare ale inimii si simt cum rosesc, simtindu-ma data in vileag. Te apropii de mine si imi soptesti usor la ureche, zambind din coltul gurii: “Ce faci, fata?” Inchid ochii si iti simt respiratia calda pe gatul meu, in timp ce buzele tale imi soptesc in continuare. Dintr-o data, nu mai suntem asezati la o masa intr-un barulet mic si discret, ci intr-o garsoniera demodata, garsoniera mea, intr-un pat luminat usor de razele soarelui care se strecoara printre jaluzele prafuite. Suntem goi, iar eu stau intinsa pe burta, in timp ce tu, cu o mana sub cap, ma imbratisezi cu un picior asezat lenes pe fundul meu. Degetele tale compun o arie muta pe spatele meu infiorat de placere.
Revin in prezent, cand buzele tale poposesc usor, ca un fulg pe ale mele. Nu ma saruti, ma tachinezi usor, abia ma atingi, iar eu imi deschid buzele, asteptand, implorand in tacere…Te indepartezi putin si spui cu o voce grava de data asta:”Nu e bine ce facem!”, iar eu gasesc puterea sa raspund: “Nu-mi pasa!”  Si ma apropii eu de tine de data asta. Ma saruti. Ma cuprinde o ameteala, un vartej de simturi ca o betie zdravana. Daca n-as sta bine ancorata in bratele tale, cred ca m-as topi ca untul pe masa. Mi-a fost atat de dor de fiecare participa a corpului tau, incat acum ma simt ca in fata unui miracol infaptuit. Probabil Moise a simtit acelasi lucru in fata marii care si-a desfacut apele in fata lui. O lacrima mi se prelinge pe obraz. Deci asa se simte fericirea...!
Barmanul scapa un pahar care se sparge cu zgomot strident, facandu-ne sa ne indepartam speriati, din reflex, unul de altul. Ne privim cu alti ochi, ochi care stiu ce e pacatul. Am da o eternitate pentru o clipa impreuna, dar nu ne e permis. In disperarea noastra, am fi vrut sa ramanem amici. Dar stim ca nu se poate. Sunt multe cuvinte spuse si nespuse, prea multe sentimente, rani adanci, nevindecate, si prea multa fericire care s-a incheiat prea brutal. Toate se deschid ca un abis intre noi. Nici macar nu mai exista “noi”. Suntem TU de o parte, iar EU de cealalta parte a lumii. Nu indraznesc sa sar inspre tine, mi-e teama ca nu m-ai prinde. Ti-ar fi teama sa nu tulburi ordinea fireasca a lumii. Eu te-as primi oricand in partea mea, daca te-ai decide sa sari, dar stiu ca n-ai curaj. N-ai avut nicicand.
Ma ridic, te mai privesc o data, lung, vreau sa-mi intiparesc chipul tau in minte, sa-mi ajunga cat pentru tot restul vietii. Plec mai departe, suflet cu luminile stinse, purtand in mine cea mai de pret avutie: amintirea ta.
Un articol de Simona Voinea