“A doua zi m-a sunat. Mi-a spus ca tu i-ai dat numarul.”
”Da, m-a sunat pe mine si mi l-a cerut. M-am gandit ca nu te superi, asa ca nu ti-am mai cerut aprobarea sa i-l dau.”
“Iti dai seama ca nu m-am suparat” Iulia ii zambi amar Ancai. “Am crezut ca visez cand i-am auzit vocea. Am stat de vorba cam o ora, eu eram intr-o pauza de cursuri, nici n-am mai ajuns la urmatorul curs. Si-a cerut scuze pentru plecarea lui brusca. A glumit ca asta e “telefonul de dupa” si ca vrea sa ma asigure ca i-a placut mult. Dar ca nu isi poate permite asa ceva acum. Mi-a spus ca nu e genul de om care sa poate duce o viata dubla. Ca s-ar simti mult prea sfasiat intre doua existente paralele. Ca i-ar placea sa poata spuna lumii intregi ca a gasit ceva frumos in mine si ca nu ar putea ascunde asta. Si…”
“Si ce? Ce-a mai zis?” a intrebat-o Anca, ingrijorata de pauza mult prea lunga.
“Si mi-a mai spus ca nu o femeie ne desparte” a spus Iulia oftand… “Ci un… barbat”
“Cum adica un barbat?” Anca ramasese cu gura cascata.
“Are un copil. De fapt, va avea. Sotia lui este insarcinata. Trebuie sa nasca in cateva saptamani. Stiai?”
“Nu…” prietena ei amutise. “Si… cum a ramas?”
“A ramas… ca-n gara. La final mi-a spus ca m-a intalnit prea tarziu. Daca m-ar fi cunoscut acum sapte ani, ar fi fost o alta situatie. Prea tarziu..” a murmurat ea, clatinand din cap. “Povestea vietii mele… niciodata nu mi s-a intamplat si mie ceva exact atunci cand trebuia. Niciodata la timp, mereu prea tarziu!” si, intr-un acces de furie, a luat scrumiera plina de pe masa si a trantit-o urland de perete.
Anca a sarit de pe scaun si si-a cuprins in brate prietena care plangea in hohote.
“De ce? De ce eu? De ce mie? Cu ce-am gresit?”
Au ramas imbratisate pe podea pana tarziu in noapte, pe intuneric, Anca soptindu-i cuvinte linistitoare in ureche, ca unui copil mic.

* * *

Trecusera cateva saptamani de cand Mihai plecase in felul acela ciudat din apartamentul Iuliei. Venise vara si in curand ea trebuia sa plece in vacanta acasa, la parinti. Vrusese sa ramana in Bucuresti, insa tatal ei fusese implacabil: “Vii acasa! Nu ai ce face singura o vara intreaga in Bucuresti. Plus ca nu are rost sa platim chirie pe perioada verii, daca nu ai treaba acolo.”
In vinerea dinaintea plecarii s-a dus in club din nou, sa isi ia ramas bun, fara sa-l anunte ca vine. S-a asezat la bar, si-a comandat o bere si si-a aprins o tigara.
Venise prea devreme. El nu ajunsese inca. A stat cu ochii pe usa tot timpul, pana l-a vazut intrand. Si-a pus mana pe inima, incercand sa-si potoleasca zbuciumul provocat de emotia revederii si a sarit sa-l intampine.
“Ce faci, fata?” a ras el, zarind-o.
“Am venit sa te vad.”
A zambit, observand ca aceste replica deja le intrasera in obicei, ca formula de salut. “Cu cine ai venit?”
“Singura”
“Atunci vino la mine la masa.”
S-a reintalnit cu Diana, pe care a salutat-o incantata.
“Bine ai venit! Ma bucur sa te revad. Mai ales ca e o seara speciala pentru Mihai”
“Cum asa?” s-a mirat Iulia.
“Azi a nascut sotia lui”
“Aaaa, ce frumos! Nu stiam!” a ingaimat Iulia, fortand un zambet. “Scuza-ma putin, merg pana la toaleta”
A intrat in una din cabine si s-a prabusit pe gresia rece. Nu reusea sa isi revina din soc. Stia ca are o sotie, stia ca este insarcinata. Si totusi, nu se putea abtine sa nu observe ironia destinului in toata situatia.
Seara in care ar fi trebuit sa ii spuna la revedere pentru doua luni de zile, seara in care el ar fi luat-o in brate, soptindu-i cat de mult ii va lipsi, seara EI, se transformase in seara in care el devenise tatic. Seara familiei lui!
Dupa ceva vreme, s-a adunat de pe jos, si-a sters lacrimile si cand a fost sigura ca nu se mai vede nici un semn al ravaselii ei sufletesti s-a intors la masa.
El canta si i-a zambit cand a trecut pe langa pian.
La finalul serii l-a rugat sa o conduca pana afara.
Au iesit impreuna si ea zambind l-a felicitat pentru copil.
“Multumesc!” a raspuns el incantat.
“Stii, am venit in seara asta sa-mi iau ramas bun. Plec acasa, la parinti, pe perioada verii”
“A, da? Si de ce esti trista? Focsani nu e capatul pamantului. Si o sa mai vii tu pe aici.”
“Imi vei lipsi. Nu pot sa stau fara sa te vad o saptamana, dar doua luni? Ce ma fac eu fara tine?”
“Nu face asta! Nu e bine! Stii si tu!” a zis el, foarte serios.
“Stiu ca nu e bine, la dracu`!” a strigat ea, disperata. “Dar e mai presus de mine!”
“Oricum, a zis ea, respirand adanc, daca nu as sti ca si tu simti ceva pentru mine, mi-ar fi mai usor sa plec. Sa ma desprind de tine. Daca mi-ai spune sa plec din viata ta, as pleca. Vrei sa plec?”
“ Vreau sa pleci si nu vreau sa pleci. E atat de al dracului de complicat!”
“Nu, nu ma lua asa. Asta nu e un raspuns.”
“Nu pot continua asa. Deja de cate ori intru in club te caut cu privirea. Ai devenit o dependenta si nu mi te pot permite.”
“Vrei sa plec?”
“Trebuie sa pleci!”
“….Ramas bun, iubirea mea!” a soptit ea, cu lacrimile siroind, dandu-i un sarut pe obraz.
S-a intors si a pornit spre noapte.
Dupa cativa metri a intors capul. El statea inca in usa, trist, privind-o.
S-a urcat intr-un taxi si, pana acasa, a soptit obsesiv, ca o nebuna: “Prea tarziu… prea tarziu… prea tarziu…”
Un articol de Simona Voinea