Toamna va deveni anotimpul pe care il voi uri cel mai mult. Ciudat, obisnuiam sa spun ca imi place toamna. Ma laudam cu faptul ca iubeam sa ploua, si nu ma deranja ca zile intregi sa fie frig si urat afara. Toamna mi se parea cea mai enigmatica: putea sa fie cald, dar ploaie multa, frig si sa ploua, frig si mohorat, sau genul de zile pe care il iubeste toata lumea: soare si caldut, cu amurguri rosiatice si frunze aramii. Da, obisnuiam sa iubesc toamna. Acum o urasc. Am inceput sa o urasc dintr-o dupa-amiaza din aceea frumoasa, cu zgomote facute de copii bucurosi ca mai prind o zi insorita. Atunci totul m-a agasat, incepand cu soarele care parca stralucea prea puternic si nu tinea cont de nedreptatea vietii.

Intr-o astfel de dupa-amiaza am inteles ca soarele straluceste nu numai cand noi suntem fericiti, am inteles ca timpul nu se opreste cand vrei tu si am inteles ca viata poate fi si nedreapta. Nu am inteles insa de ce trebuie sa realizam unele lucruri prea tarziu, de ce trebuie sa descoperim si sa admiram unii oameni tocmai atunci cand ei sunt gata sa ne paraseasca.I ntr-o astfel de zi cineva se pregatea sa moara, iar eu asistam la lungul ei drum catre moarte. E ciudat spus, nu? Lung drum catre moarte. Da, poate parea ciudat, dar e adevarat. Vedeam un om mai mult mort decat viu, mai mult chinuit decat sanatos, dar care se incapatana sa traiasca, ba mai mult, chiar sa creada. Am cautat atunci repede un raspuns in mintea mea, o solutie pentru ca vazusem speranta in ochii ei. Si m-a apucat disperarea pentru ca pur si simplu nu exista scapare. Atunci m-am uitat mai bine la acel om care avea sa ma paraseasca. Nu am mai vazut corpul bolnav care nu mai putea sa manance sau sa se bucure de viata. Am vazut doar un suflet si o minte care se chinuiau sa fie lucide si reuseau.

Am inteles atunci ce inseamna DEMNITATEA. Nu credeam pana atunci ca un om poate avea atata putere si atata demnitate in pragul mortii. Oare ce simte un om cand isi da seama ca va parasi tot ce iubeste mai mult: pe cei dragi? Probabil ca o mare deznadejde. Cred. Dar probabil ca mult mai mult. Oare cum e sa-ti simti corpul mancat de o boala pe care o urasti, pe care ani de zile ai ignorat-o, sperand ca tu, care ai minte, suflet, sentimente vei fi mai puternic decat ea? Cu siguranta ca in aceste momente cuvintele pe care ti le-au spus multi, ca “poate dincolo va fi mai bine” nu te alina cu nimic. Ba dimpotriva.

Statea cu ochii atintiti in pamant. Parea ca doarme, dar nu dormea. In gand ma rugam sa adoarma si ca Dumnezeu sa-I trimita cel mai frumos vis. Dar nici asta nu-i era permis, sau nu-si permitea singura. Probabil ca sufletul ei stia ca erau ultimele clipe din viata asta si vroia sa fie treaza, sa nu adoarma. Nu vroiam sa fie treaza, nu vroiam sa ne auda oftaturile sau sa-si aminteasca clipele frumoase din trecut. Pur si simplu imi doream sa nu-si dea seama. Dar drumul catre moarte e lung si nu depinde de noi cand se incheie. As fi vrut sa am curajul sa-I cer Lui Dumnezeu o minune, pentru ca nu vazusem in ochii ei nici o lacrima. Ba mai mult, auzeam din cand in cand intrebari lucide care aratau ca ea spera in salvare. Dar eu stiam ca nu e asa, dar intodeauna raspundeam cu seninatate ca si cum asa era. Ea murea cu demnitate, iar noi trebuia sa ne purtam la fel. Era o dupa-amiaza de toamna, cu soare si zgomote afara, dar ploi in sufletul meu. In fata mea murea un om, un om pe care il iubeam. Se indrepta cu pasi mici, dar siguri spre moarte. Vorbele ei veneau insa constant parca pentru a ne arata ca inca nu a plecat din lumea noastra, ca inca face parte din ea. E ciudat cate lucruri ai face in momentul ala, cand simti moartea langa tine si cand ai implora-o sa plece. Dar parca o vezi cum sta, impasibila, asteptand. Asteptand numai ea stie ce. Boala intra in corp, il macina incetul cu incetul, dar cea mai grea e suferinta care iti ataca sufletul si mintea. Femeia asta nu o arata. Pentru ca nu vroia ca ceilalti sa sufere si mai mult. De ce toate astea i se intampla unui om bun? Am stat si m-am gandit la un lucru rau pe care il facuse femeia din fata mea. M-am gandit ca daca gasesc unul voi gasi si cauza a ceea ce se intampla. Dar nu am gasit. Nu avea nici un pacat.

Cu mainile si picioarele reci ca gheata, cu corpul tare si umflat, cu ochii obositi, dar inchisi numai pe jumatate, ea murea cu demnitate. Isi ferea privirea de a mea, de a celorlalti pentru ca, probabil, se vedea in ei ce e in sufletele noastre. Si asta o durea cel mai tare. Daca era cineva in acea camera care sfida moartea (care statea laolalta cu noi) ea era aceea. Statea ca si cum nu i-ar fi fost frica de nimic, dar avea o usoara tristete pentru ca undeva in suflet stia ca de data asta avea sa fie invinsa. La un moment dat, pe cand ea incerca sa arate ca e totusi prezenta, zari pe fata-i chiar si un zambet. Atunci ma simti vinovata pentru toate lamentarile mele de pana atunci, de tot ce considerasem a fi rau in viata mea. Ma rusinam de acestea, vazand-o pe ea zambind. E greu sa vezi pe cineva drag murind putin cate putin, dar presupun ca asta inseamna sa fii o luptatoare. Sa te lupti chiar si in ceasul al 12-lea cu insasi moartea, fara sa-ti pese de suferinta. Si dintr-o data m-am intors la primul meu gand. Ca omul asta nu a avut nici un pacat, nu a facut nimic rau niciodata. Abia atunci adevarul mi-a fulgerat prin minte.
Femeia asta trebuie sa fi fost un inger! Da! Cum de nu mi-am dat seama pana acum?! Un inger bun si frumos care a coborat pe Pamant si s-a indragostit de oameni. Dar a ramas prea mult si a devenit unul dintre ei.

Gandul asta ultim ma mai linisteste. Pe semne ca de aceea suporta moartea in aceeasi camera cu ea si chiar o sfideaza. Pentru ca se cunosc. Si dintr-o data vad ca afara incepuse sa se insereze, dar cu acele raze rosiatice si blande de toamna. ”Nu-i nimic” imi spun: ”Dumnezeu zambeste pentru ca in curand un inger i se va intoarce acasa”.

Un articol de Marina Rasnoveanu