“Draga Jurnalule,
Azi am avut o zi foarte naspa. Totul a inceput de dimineata cand am ajuns la scoala si am observat ca Mircea a intarziat. La inceput nu m-am ingrijorat, m-am gandit ca poate e traficul de vina. Apoi am crezut ca lipseste si el la prima ora, doar am avut ora de mate si i-a fost teama ca il asculta, ca n-are nota. Apoi de la a doua ora in sus am intrat la idei, el tot nu aparea. Pe unde-o fi? De ce nu mi-a spus ca nu vine azi? La un moment dat, am observat ca nici Iulia, parasuta careia i se scurg ochii dupa el nu e la scoala. Atunci am intrat in panica de-a binelea. Ahaaaa!!! Lipsesc amandoi! Cam mare coincidenta. Precis sunt impreuna. Dar cum poate sa-mi faca una ca asta? Parca zicea ca doar eu sunt prietena lui. Atunci de ce pleaca cu ea?! Cine stie cum a facut scorpia de l-a ademenit. Si el! E un nesimtit! De ce? Cum? De ce? De ceee? Dintr-o data am simtit ca ma sufoc, inima imi batea cu 10 batai pe secunda, sangele a inceput sa imi fiarba in vene si sa mi se urce in cap si imi iesea fum pe urechi. Am simtit ca mor de durere si de furie neputincioasa. Si exact cand era furia mai mare si incepusem sa clocesc planuri de razbunare crunta, a aparut si el... doar el, ca o floricica. A venit abia la ora a patra. Cand l-am vazut, am fost atat de usurata, incat imi venea sa topai printre banci. Toate gandurile negre mi s-au risipit intr-o clipita. Am aflat pana la urma ca fusese cu baietii pe teren la fotbal. Iar Iulia pur si simplu n-a venit la scoala azi. Ufff! Ce nebuna sunt! Prin ce-am trecut din cauza mintii mele intortocheate.
Asa ca, draga Jurnalule, totul s-a terminat cu bine. Insa precis mi-au albit cateva fire de par de la spaima trasa.”

Asa arata o pagina din jurnalul meu din clasa a sasea. Eram o copila fara minte, care exagera in presupuneri si clocea scenarii mai ceva ca un scenarist consacrat. Fiecare intamplare banala capata proportii catastrofice in mintea mea. Faceam presupuneri si trageam niste concluzii care ar fi uimit orice om trecut bine prin viata. Din cauza asta am avut putine nopti linistite, iar zilele erau adevarate provocari. Eu am inventat conceptul de teorie a conspiratiei.

Mi-ar placea sa cred ca azi sunt mai inteleapta decat in clasa a sasea. Provocarile sunt altele, dar boala a ramas. Psihologii i-ar spune: paranoia. Eu ii spun: scenarita cronica.
Din clasa a sasea pana acum n-am albit, cum ma vaitam in acea foaie ingalbenita de vreme. Dar sigur mi-am scurtat viata cu ani buni. Si astazi, cand mi se intampla cate ceva a carei explicatie imediata nu o am, mintea mea creeaza una, din pacate deloc magulitoare. Intotdeauna pun ce e mai rau in fata, asa ca orice intamplare banala capata semnificatii capitale.

Daca seful imi arunca o privire mohorata dimineata, nu ma gandesc ca a dormit prost. Ci ca am gresit eu cu ceva. Si ca se gandeste sa ma dea afara.
Daca Aura nu-mi da nici un semn de viata timp de doua saptamani si cand o apelez pe mess imi arunca un laconic: “Ba, am treaba!”, nu ma gandesc ca ea chiar are treaba. Ci ca ma evita. E suparata pe mine. Si rememorez ultima discutie cu ea sa incerc sa descopar cauza.
Am o colega care in ultima vreme e ca raia. Nu pot sa scap de ea cu nici un chip, daca ar putea m-ar urmari si la toaleta. Nu ma gandesc ca fata vrea doar sa se imprieteneasca. Dupa nesfarsite ganduri am ajuns la concluzia ca urmareste ceva. Deci e pe interes!
Daca Mr. nu-mi raspunde la telefon, nu inseamna ca e ocupat in acel moment sau ca n-aude telefonul. Ci ca nu vrea sa vorbeasca cu mine. Pe unde umbla? Cu cine?
Si exemplele ar putea continua la infinit.
Stiu. Sunt bolnava. Si din pacate, n-am leac...
Intr-o lume paranoica eu as fi regina.

Un articol de Simona Voinea