Psihologie -> Incomensurabila putere de a cere iertare din tot sufletul si din toata inima, care ne lipseste

Incomensurabila putere de a cere iertare din tot sufletul si din toata inima, care ne lipseste

Publicat: 13.08.2020

Incomensurabila putere de a cere iertare din tot sufletul si din toata inima, care ne lipseste
Recitind-mi propriile rânduri despre "E prea târziu sã..." mi-am amintit de expresia "Este prea târziu sã ceri iertare, rãul a fost deja fãcut."

Da, poate rãul a fost deja fãcut, dar niciodatã nu este prea târziu sã ne cerem iertare. Unii râd spunând cu dispreț spunând "Uite la cutare, a înnebunit, s-a pocãit...", precum și altele asemenea.
Însã ei nu realizeazã un lucru. Sã ai puterea de a te pocãi, de a te cãi, de a-ți pãrea cu adevãrat rãu pentru faptele, cuvintele sau gândurile tale din trecut înseamnã sã fii un om extraordinar de puternic.
Contrar accepțiunii larg întâlnite în zilele noastre, potrivit cãreia sã fii puternic înseamnã sã nu îți arãți nicio slãbiciune și cã recunoașterea propriilor greșeli ne-ar știrbi firma de mici zei, perfecți, omnipotenți și omniscienți, cã ar arãta cã suntem slabi, mai ales cand ne cerem iertare celor pe care îi considerãm inferiori.

Paradoxal (sau nu) lucrurile stau exact invers.

Sã îți recunoști imperfecțiunea (atenție, nu sã te ascunzi dupã "errare humanum est" folosindu-te de dicton ca scuzã (fie vorba între noi și puerilã, și jignitoare pentru ceilalți!), sã ți se rupã sufletul pentru ce ai fãcut, sã treci peste mândria personalã, peste ego și egoism, peste posibila percepție a nihilismului tãu de ființã trecãtoare, este un act mãreț, un act de curaj, un act de eroism într-o societate care promoveazã strict poleiala falsã și potența iluzorie, perisabilã și mercantilã.

Oamenii care au ajuns la un nivel superior al conștiinței de sine în raport cu Dumnezeu, cu Universul și, cel mai important, la pacea necesarã împãcãrii cu toți și cu toate, sunt oamenii care își vor gasi isihia visatã și cãutatã de cei mai mulți dintre noi, în mod greșit, în spatele non-valorilor, lipsei de percepte etice și morale, care poartã astãzi, toate dimpreunã, numele de perfecțiune și care par un model de urmat.

Un om nu va putea niciodatã accede pe un plan spiritual și chiar al propriei stãri de umanitate mai înalt, nu își va aduce dovada irefutabilã a propriei mãreții decât în momentul în care va regreta cu fiecare celulã a ființei lui comportamentul avut anterior.

Puterea de a cere iertare nu îndreaptã mare lucru, e adevãrat. Unele lucruri, o datã terfelite, nu mai pot fi niciodatã ca înainte pentru cã sunt deja viciate, au trecut în dosarul cu erori, erate, rebuturi, eșecuri și pierderi de toate felurile posibile.
Dar un "Te rog frumos, iartã-mã pentru ce am fãcut!" îi dã adresantului spovedaniei ad-hoc sentimentul cã suferința lui nu a fost degeaba. Îi dã aproape convingerea cã nu vei mai trata niciodatã o altã persoanã într-un mod inadecvat. Cã tot ce a trebuit sã suporte l-a facut pãrtaș la protejarea altora, dar și la creșterea, maturizarea și responsabilizarea altora și a ta, a celui care a greșit. Mai ales a ta, a celui cãruia îi pare rãu. Inclusiv senzația cã nimeni nu va mai trebui sã sufere într-un fel sau altul dacã se apropie mãcar de omul care înainte avea puterea de a nimici orice și pe oricine doar pentru cã putea, voia și fãcea totul într-un mod canceros.
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)

Nota