Nu pot sa-mi inteleg prietenele care dupa ce incep o relatie, uita total de cercul de amici. Ramane pentru mine un mister. Ajung uneori sa le privesc cu desconsiderare.
Si eu am o relatie de ani buni, ne iubim, ma inteleg foarte bine cu partenerul, insa vreau sa cred ca mi-am pastrat cat de cat cercul meu de prieteni. Normal ca o relatie de iubire cere mai mult timp dedicat celuilalt, e firesc sa aiba prioritate, e firesc sa te bucuri, in primul rand, de momentele in doi.

Insa nu-mi place deloc atunci cand vad ca multe din prietenele mele uita sa mai traiasca si pentru ele insele. Parerea mea ca un om echilibrat si implinit incearca sa-si implineasca fiecare aspect principal al vietii: personal, profesional si nu in ultimul rand, social. Si cand spun social ma refer nu doar la iesirile comune din obligatii, o mini-petrecere sau o aniversare.

Ma refer la discutiile de suflet, sincere, interesul si fata de cei de langa tine. Nu inteleg acest egoism aparut peste noapte. Te concentrezi 100% asupra celui de langa tine, incat uiti ca ai uitat sa iti intrebi prietena cea mai buna de ce are o umbra de tristete, uiti sa o mai suni pentru un simplu ce mai faci, dar nu doar o intrebare formala, ci sa fii si dispus sa asculti si sa te intereseze cu adevarata daca ii e bine. Nu mi se pare ceva imposibil.
Nu-mi plac extremele: adica oamenii care pana mai ieri te sacaiau in continuu cu telefoane (in perioada cand erau singuri) si dupa ce isi gasesc pe cineva, uita sa te mai sune si la ziua de nastere. Este poate vorba despre un handicap... Adica nu ai disponibilitatea necesara de a te umple in toate modurile. Sau doar e o folosire a celor de langa tine atata cat timp ai nevoie si te simti singur.
 Singura explicatie pe care mi-o pot da este incapacitatea acestor oameni de a avea grija de toate laturile vietii lor. O lipsa, o slabiciune, o neputinta sau o teama?
Am observat ca unor prietene le aparea teama de a iesi cu grupul pentru ca nu cumva cineva sa ii “sufle” iubitul. Daca iubitul le va fi “suflat”, asta se poate intampla oriunde...
Vina apartine in totalitate lor, nu partenerilor. Inainte sa cunosti o persoana, ai avut o viata, un trecut, aparitia celuilalt nu te poate face sa uiti chiar totul, ramanem niste fiinte superioare in esenta.
Cunosc cupluri care se izoleaza total de lume, lipsiti de prieteni, lipsiti de o viata sociala.
Nu mi se pare o implinire sau o dovada de iubire atat de minunata. Nu ii vad mai fericiti. Este doar o relatie deficitara, pentru ca relatiile cu prietenii te implinesc si iti produc bucurie.
Inca o data vreau sa amintesc ma refer la cazuri extreme: adica cele de tipul “am o relatie, nu ne mai vedem decat in cazul in care ma voi desparti de el si voi fi iar singura” (si am in jur destule exemple). Nici eu nu-mi petrec foarte mult timp cu prietenii, dar imi mai petrec din cand in cand si nu doar formal. Ma bucur cand ies de compania celor din jur, mereu aflu noutati si imi dau energie pozitiva!
Vreau doar sa subliniez lipsa vietii sociale te transforma intr-un om inchis, plin de frustrari. Normal ca iubitul/iubita iti pot suplini multe, insa am fost dotati cu capacitatea de a socializa, de a comunica pe multiple planuri, traim in comunitate, nu pe o insula pustie.
Am toata stima pentru persoanele capabile sa-si traiasca viata frumos, sa iubeasca, sa-si asculte prietenii, sa se bucure alaturi de oamenii din jur, sa ofere caldura si atentie si altora. Pentru mine, acestia sunt cu adevarat oamenii realizati!