Uneori trebuie sa accepti ca lucrurile au o anumita ordine si ca oricat te-ai stradui tu sa le schimbi nu pot fi rearanjate. Asezi intr-un colt mic o farama de speranta crezand ca poate totusi ceva se va schimba dar ajungi la concluzia initiala a acceptarii. Nu e confortabil sa accepti ceva pentru care ai luptat sa fie altfel sau care ai sperat ca-si va schimba forma. Dar trebuie sa te obisnuiesti ca minunile sunt de cele mai multe ori irealizabile daca nu stau in puterea ta.

Stii uneori ca e doar un joc si te prefaci ca traiesti o realitate dar defapt nu faci altceva decat sa speri ca totul intr-o zi sa fie adevarat. Te iluzionezi crezand ca asa cum spun povestile totul se va intensifica si nu va mai trebui sa accepti jumatati de masura. Te agati de orice fereastra deschisa si chiar si in tacere vrei sa vezi schimbari in bine. Dar la sfarsit, atunci cand incepi sa intelegi, realizezi ca nu-ti ramane decat sa accepti.

Acceptarea nu e meschina pentru ca ea nu te pandeste asteptandu-ti slabiciunea pentru a putea ataca. Ea salasluieste in tine de la prima clipa dar cel care nu vrea sa o vada sau care se preface ca nu o vede, esti tu. De foarte multe ori nu vrei sa accepti existenta ei pentru simplu fapt ca amagirile pot avea si gust dulce.
O cale usoara pentru o acceptare directa a unei realitati din viata ta nu exista pentru ca iluziei ii place sa se joace cu speranta. Dusmanul tau devine timpul pentru ca odata scurs nu se va intoarce inapoi si dezamagirile oricat s-ar spune contrariul, nu sunt constructive...

Timpul, acest ‘’regizor amator’’ care nu a stiut sa-si distribuie bine rolurile si priveste din umbra cum oamenii ratacesc jucand o piesa fara sens.

Nu pot sa nu ma intreb daca noi stim cu adevarat ceea ce cautam, daca viata este ceea ce ni se da si trebuie sa o acceptam asa cum este sau daca nu cumva trebuie sa-i aflam sensul pentru a gasi..... A gasi ceva pentru care sa merite sa ne trezim in fiecare dimineata.
Ma plimb ratacita pe un drum parca fara sfarsit, pierd maini ce pana mai ieri ma tineau strans, ma opresc prea mult intr-un loc si grabesc pasii acolo unde as fi vrut sa mai stau. Nu mi-am aflat inca sensul drumului, nu stiu ce caut cu adevarat sau poate nu am acceptat ceea ce mi s-a dat...

Cati dintre noi nu am dorit a intoarce timpul intr-un moment din trecut ce ni s-a parut noua ca ar merita o ultima privire. Parca am crede ca am ramas ancorati intr-o zi de ieri si tot ce am facut de atunci a fost sa ne taram pana la mal fara a sti sa inotam. Fericiti cei care macar au primit un colac de salvare...

Cersetorul nu intelege ce este viata, a primit-o ca pe un dar impachetat frumos dar fara cheita si tot ce stie ca trebuie sa faca, este sa ceara in speranta ca intr-o zi o va gasi...cheia minune care sa-i gaseasca sensul. Fericit este nebunul caruia nici macar nu-i trebuie o calatorie pentru a-si gasi rostul, inconstient intr-o lume oricum nebuna are motive destule sa rada atunci cand noi plangem. Atunci cand artistul descoperind comoara este mult prea ocupat sa dezlege misterele vietii prin creatia sa. El a aflat sensul dar degeaba, pentru ca mainile lui tremura prea mult sa-i gaseasca slefuirea perfecta.

Clipa aceasta de ratacire printre intrebari fara raspunsuri parca ar fi smulsa dintr-o constiinta mult prea obosita si plictisita...
Si vine ziua cand incrucisam mainile pe piept si totul se va pierde fara sa fi inteles vreodata sensul sau fara sa-l fi acceptat, uneori chiar fara sa-l fi cautat si de cele mai multe ori fara sa-l fi gasit.

Un articol de Corina Sava