În 1996 celebrul cântăreț Sting a declarat într-un interviu in revista Life! că suferă de tulburarea bipolară. În același an el a produs albumul Mercury Falling care se încheie cu o superba piesa numita Lithium Sunset – "apus de litiu" în care tematizează efectele binefăcătoare ale terapiei cu litiu în combinaţie cu lumina blândă a apusului de soare.
Dar nu numai Sting este unul dintre artiștii afectați de tulburarea bipolară, cunoscută în trecut sub denumirea de boala maniaco-depresivă. Exemplele pot continua la nesfârşit: Ludwig von Beethoven, Vincent Van Gogh, Jimi Hendrix, Jean Claude Van Damme, Virginia Woolf, Carrie Fischer, Peter Gabriel, Vivien Leight, Gustav Mahler, Kurt Cobain, Chopin…

Tulburarea bipolară: între clasic şi modern
Am pus în mod intenționat numele la întâmplare, unul contemporan, unul din trecut, doar pentru a arăta cât de multe exemple sunt în toate epocile şi din toate artele. Muzicieni, compozitori, scriitori, actori… Este însă tulburarea bipolară obligatorie ca sa fii un bun artist? Probabil că nu, dar ajută.
Părintele psihanalizei Sigmund Freud zicea că nevrozele apar în urma dorinţelor refulate. Şi aici prin dorinţe vă rog să nu înțelegeți dorinţe sexuale sau dorinţa de a conduce un Mercedes. Nu, e vorba de toate dorinţele, conştiente şi subconştiente, primare sau elaborate, de exemplu dorinţa de a avea linişte, odihnă, siguranţă, prietenie, iubire.  El explica mecanismul îmbolnăvirii pe principiul vaselor comunicante. Dacă apa curge prin două conducte care comunică  şi una din ele se înfundă în mod nesurprinzător cealaltă conductă va da pe dinafară. Aşa se  întâmplă şi cu dorinţele noastre neîmplinite. Unii oameni au însă capacitatea de a prelua această energie şi de a o transforma în artă. Alţii o transformă în performanţe geniale profesionale.
Dar ce se ştie în general de boala maniaco-depresiva? Dintre afecțiunile psihiatrice aceasta de află pe locul doi ca severitate după schizofrenie. Mulţi autori consideră cinci afecţiuni psihiatrice ca fiind severe: schizofrenia, boala maniaco-depresivă, alcoolismul, depresia şi boala obsesiv-compulsivă. De ce sunt severe? Pentru că afectează speranţa de viaţa a celor care suferă de aceste boli.
Statisticile arată o incidenţa mare a tulburării bipolare, în Statele Unite aproape 3% din populaţie este afectată, în ţările europene incidenţa este 1%. În general boala devine aparentă în jur de 25 de ani iar incidenţa de suicid este 6%, numărul de persoane care îşi vor face rău sieşi la un moment dat situându-se între 30-40%. Tulburarea bipolară prezintă co-morbiditate cu alcoolismul sau cu tulburări ale alimentaţiei (anorexie sau bulimie).
 La fel ca şi în cazul celorlalte boli psihice, cei care suferă de aceasta boală sunt priviţi de către ceilalţi drept “nebuni”. Datorită diagnosticului cunoscut sunt urmăriţi mai abitir de către ceilalţi: familie, prieteni. Dacă se înfurie, chiar în mod legitim, li se spune “ai luat-o razna”. Dar ceea ce nu ştim este că foarte mulţi “bipolari” rămân nediagnosticaţi. Supuşi oprobiului public sunt numai cei care poartă diagnosticul. Desigur ca orice boală, şi tulburarea bipolară poate avea forme uşoare sau mai grave, în principiu formele mai grave ajungând la internări fie pentru că bolnavul însuşi se simte copleşit, fie că familia sa este şocată de faptele şi ideaţia acestuia şi apelează la ajutor. Mai rare sunt cazurile în care pacientul în mod conştient merge la medic şi se interesează singur dacă nu cumva prezintă această tulburare.
Dar cum putem şti dacă suntem sau nu afectaţi de ea? Eu vă sugerez aici câteva puncte critice care pot pune pe oricare din noi pe gânduri
- sentimentul de a pierde controlul şi ideaţia de suicid brutal alternat cu sentimentul de „prins aripi şi zbor”
- depresii majore recurente
- insomnie gravă şi performanţă continuă bună în ciuda lipsei somnului
- nevoia de a se calma sau de a se mobiliza folosind sau chiar abuzând substanţe (alcool, benzodiazepine, droguri, cafea)

Tulburarea bipolară: Fazele bolii
Nu descriu aici cu amănunte toată simptomatologia bolii, ci doar mă mărginesc la a spune că boala prezintă trei faze distincte, una de manie, una de depresie şi în plus o fază mixtă care este recunoscută ca fiind faza cea mai critică a acestei tulburări, bolnavul fiind într-un mare pericol de suicid pe care îl va comite mai degrabă în urma unui impuls „maniac” decât lung judecat şi plănuit în cursul depresiei. Datorită deciziei abrupte calea aleasă este de cele mai multe ori una brutală, surprinzătoare.

Cum se tratează tulburarea bipolară?
Dar cum se tratează tulburarea bipolară, odată diagnosticată? Medicii psihiatri cu experienţă jură pe două medicamente: litiu şi acid valproic (Depakote, Convulex, Depakin), ambele foarte eficace în faza maniacă.
Literatura care poate fi consultată de publicul larg pe internet repetă în toate formele posibile un şir de teze, eu le-am întâlnit mai ales în literatura anglo-saxona. „Fiecare pacient este unic şi va răspunde unic la o combinaţie specifică de medicamente”, aceasta fiind de fapt o frază care recunoaşte neputinţa medicinii moderne în faţa acestei tulburări. Majoritatea antipsihopticelor, mai ales cele de generaţie nouă (Seroquel, Abilify, Zyprexa, etc.) se folosesc în tratamentul tulburării bipolare pe post de „mood stabilizor” adică stabilizatori ai dispoziţiei. Medicii americani nu recomandă antidepresive din clasa SSRI (Prozac, Zoloft, Celexa, etc.) pacienţilor bipolari din teama de a nu arunca pacientul în manie.
În general soarta celor afectaţi de această tulburare este de a încerca diverse medicamente sau combinaţii împreună cu medicul lor curant psihiatru până determină combinaţia care funcţionează cel mai bine pentru ei astfel încât să rămână într-un sperat echilibru...

Acum, în timp ce mulţi din cei afectaţi recunosc că faza maniacă poate fi chiar foarte plăcută, toţi bolnavii se luptă la fel de greu cu fazele depresive şi cu cele mixte. O fază de manie sau de depresie severă poate prezenta psihoze sau chiar halucinaţii asemănătoare cu cele întâlnite în schizofrenie, necesitând implementarea artileriei grele care sunt medicamentele antipsihotice folosite în schizofrenie (aceste medicamente le-am descris pe larg în articolul meu precedent „Schizofrenia – o boala în care ceri creierului tău bolnav să recunoască ca e bolnav”) medicamente care funcţionează pe principiul antagonismului la receptorii dopaminici.

Rezultatul luării tuturor acestor medicamente: luare în greutate, reţinere de apă, tulburări de metabolism, diabet, tulburări hormonale putând duce la reducerea funcţiei sexuale sau amenoree, simptome extrapiramidale: tremurături, mişcări necontrolate.
Litiul este în cantităţi mari toxic şi în termen lung afectează rinichii.


Dar ce este de fapt tulburarea bipolară şi ce anume o declanşează?
Ca să înţelegem asta, trebuie mai întâi să explicăm conceptul de ritm biologic. Exista diferite tipuri de ritmuri cunoscute în natură la plante şi animale:
Ritmul circadian – este ritmul de somn şi veghe care se desfăşoară pe parcursul unei zile
Ritmuri infradiane – se disting aici ritmuri sezonale vară-iarnă, ritmuri lunare (în funcţie de fazele lunii)
Ritmul ultradian – cicluri cu durată mai scurtă de o zi după care se desfăşoară de exemplu secreţia unor glande (hipofiza) sau  ciclurile care se succed pe parcursul somnului

Conceptul de ritm biologic pare desigur foarte simplu, aşa cum pare şi logic faptul că aceste ritmuri sunt influenţate de factorii externi naturali, de exemplu ritmul circadian este determinat de ciclul zi – noapte, lumină-întuneric. Centrul responsabil pentru reglarea funcţiilor corpului în funcţie de stimularea prin lumină cum ar fi temperatura corpului, secreţia de melatonină sau cea de cortizol, se află situat în hipotalamus şi se numeşte nucleul suprachiasmatic. Acesta este „ceasornicul” responsabil pentru a „convinge” corpul să-şi urmeze ritmurile sale biologice.

Dar ce se întâmplă atunci când aceste ritmuri sunt tulburate de alţi factori care nu se află în puterea noastră? V-aţi gândit vreodată cum disting oamenii orbi ziua şi noaptea? Studiile arată că majoritatea celor orbi care au pierdut orice sensibilitate de a distinge ziua de noapte pot sta treji chiar şi 24 de ore fără să simtă vreo oboseală. Sistemele lor nu mai au capacitatea să se regleze la ritmul normal zi-noapte.
Capacitatea corpului de a se regla în funcţie de lumina zilei este un mecanism complex care pentru a asigura o funcţionare normală şi fără greş a individului trebuie să lucreze ireproşabil, aşa ca un ceasornic precis. Desigur în mod ideal ceasornicul individual trebuie să aibă cicluri de 24 de ore, trebuie sa fie sincronizat cu cel al societăţii. Dar ce se întâmplă atunci când ceasornicul este dereglat? Dacă ceasul intern merge cu repezitorul? Atunci apar mai întâi tulburări ale ciclului de veghe-somn. Acestea acţionează ca bulgărele de zăpadă care se rostogoleşte la vale crescând în dimensiune, afectând toate procesele biologice şi în cele din urmă întregul echilibru neuro-hormonal. Persoana afectată pare că se mişcă cu „repezitorul” sau are mişcări prost coordinate. Vă spune oare ceva? Persoana nu poate dormi, este agitată, are energie nestăvilită, vorbeşte mult şi este permanent tulburată de sute de gânduri care-i trec prin cap. Avem aici tabloul complet al fazei de manie din boala maniaco-depresivă.
Desigur dacă ceasul intern o ia razna în sensul celălalt şi ziua proprie a individului devine mai lungă de 24 de ore, persoana afectată nu are energie, este lentă, tristă, iar dezechilibrul neuro-hormonal merge în sensul celălalt: apare faza de depresie.

Un studiu extrem de interesant a fost efectuat în 1979 în insula Spitzbergen din Norvegia. Această insulă se află între 74 şi 81 grade latitudine nordică şi asigură condiţii ideale de „absenţă” a unui ciclu zi-noapte de 24 de ore. Studenţii care au participat benevol la acest studiu efectuat în timpul verii polare în care lumina este permanentă au fost împărţiţi în două grupe, unii dintre ei au primit litiu sub forma sa farmaceutică de carbonat de litiu, iar ceilalţi au primit placebo. S-a constatat că în timp ce tinerii care au primit placebo şi-au menţinut ritmul de 24 de ore, ziua celor care au primit litiu s-a "lungit" cu 2 ore. Studenţi trataţi cu litiu au trecut la un ritm de 26 de ore. Statistica aplicată a arătat o diferenţă semnificativă, deci rezultatul a fost considerat demn de luat în seamă. Studiul a fost publicat specialistul in chrono-biologie, profesorul Wolfgang Engelmann de la facultatea din Tübingen, Germania.
Biologia moleculară a progresat cu descoperirea multor gene responsabile pentru reglarea ritmului circadian care sunt studiate asiduu in vivo în laborator. Acestea poartă nume precum Period, Cryptochrome, Clock şi Bmal. Proteinele exprimate de aceste gene care sunt considerate proteinele esenţiale ale ceasornicului individual declanşează exprimarea altor proteine secundare, cum ar fi GSK3beta care la rândul lor le „spun” hormonilor când să fie produşi şi când să-şi înceteze producţia, reglementând în cele din urmă ciclul somn-veghe, adică ritmul circadian. Am prezentat în figură o schemă simplificată la maximum pentru a înţelege funcţionarea ciclului somn-veghe în lumina înţelegerii biologiei moleculare al acestui mecanism complex.
Numeroase publicaţii citate într-un articol excelent pentru specialiştii interesaţi de biologia moleculară a tulburării bipolare confirmă rolul acestor proteine în simptomatologia maniaco-depresivă.
Gena CLOCK – circadian locomotor output cycles kaput - a fost testată în cobai care au primit o mutaţie a genei. Cobaii au dezvoltat simptome asemănătoare maniei şi au putut fi trataţi cu succes cu litiu. Cobai purtând mutaţii în gena FAT – cadherin - au putut fi amelioraţi cu litiu sau cu valproat. Litiul şi valproatul au inhibat de asemenea gena GSK3beta - glycogen synthase kinase. Importanţa acestor studii este majoră pentru că în sfârşit se poate trece şi în tulburarea bipolară de la empiric la descoperirea unor medicamente pe bază ştiinţifică, medicamente desigur cu mai puţine efecte secundare decât valproatul şi mai puţin periculoase decât litiul.
Ce este însă important de reţinut? Cei care suferă de tulburarea bipolară pot face foarte mult pentru sănătatea lor urmând un regim de viaţă echilibrat, astfel încât să-şi ţină ceasul lor intern în frâu. Orele de somn sunt cruciale, la fel ca mese regulate, evitarea conflictelor şi un mod de gândire pozitiv. Munca în ture, epuizarea, exces de substanţe iritante (cafea, alcool) nu sunt recomandate acestor pacienţi. Să nu uităm în final că aceşti oameni nu au ales să fie aşa cum sunt şi ştiinţa a dovedit că la baza tulburării bipolare, la fel ca la baza atâtor altor tulburări psihice, stau gene defecte care prezintă mutaţii şi care evident explică de ce tulburarea bipolară este la fel ca şi schizofrenia sau ca şi alcoolismul o boală care merge în familie.
Referinţe:
Wolfgang Engelmann „Lithium ions against depression: Is the internal clock involved in endogenous depression? Experiments in Spitsbergen” carte publicată , biblioteca facultaţii Eberhart Karls din Tübingen, Germania
Clement C Zai „Genetics of Bipolar Disorder” Medscape Apr 17, 2014
Text: Carmela Boila-Göckel, Doctor in Stiintele Naturii (ma puteti urmari pe si pe facebook)