Unele lucruri sunt adevărate trăgaciuri declanșatoare de tristeți. Tristeți adânci, răni rupte iar, nevindecate vreodată. Am scris astăzi despre mesele în familie. Despre cât de benefice pot fi pentru membrii ei și mai ales pentru copii. Dar ar fi necinstit să nu spun și cât de traumatizante pot fi, în anumite condiții.
Iar una dintre condiții este existența unei singure persoane, parinte sau bunic toxici, care să strice întreaga atmosferă.
Un singur om poate transforma un lucru frumos într-o întâmplare oribilă capabilă să te lase tarat o viață întreagă. Când sunt mai multe, îți ard, pur și simplu, sufletul.

Îmi aduc aminte de mesele în familie de când eram copil și mai apoi, adolescentă. Prezența era obligatorie. Nimeni nu se putea sustrage. Erau zilele în care masa se lua la bunicii dinspre tată. Duminica. După ce bunicul se întorcea de la biserică, unde era epitrop. Nu l-am văzut însă închinându-se niciodată. Nici pe mine nu m-a îndemnat vreodată să o fac. Nici nu cred că știa dacă pot să îmi fac semnul crucii și nici nu îl interesa. Pentru el aveam însemnatatea unei muște care i-a căzut în cana de ceai.

Totul începea cu zâmbete și "complimente" care ascundeau, de fapt, atacuri. De la "parcă ai mai slăbit, arăți mai bine, prea te-ai îngrășat ca un animal" adresat vreunui nefericit musafir, până la "Ce haine sunt astea? Ce, ești la parada modei?!" /" Uite cum îți stă parul, prinde-l cu o cordeluță până nu ajungi să fii șașie! " adresate mie.

Momentul când ne așezam sa mâncam era punctul în care începea numărătoarea inversă pentru agresiunile verbale.
Bunicul sau bunica aveau mereu ceva de comentat.
" Uite la el cum măsoară friptura, abia așteaptă să bage în el! Coca, îți place, nu?! Ție o să îți punem trei bucăți de pulpă, că burdihanul ăla nu poate să rămână gol, se întreține greu!"
"Sergiule, poate azi îmi spui ce ai făcut cu pantalonii ăia de tergal pe care i-am cumpărat pe puncte, când erai în anul I. Puteam să iau câteva kile de carne cu ele, dar am zis că îți trebuie pantaloni și nici acum, după 35 de ani, nu știu ce ai făcut cu pantalonii ăia albaștri! "

În timp ce săgețile otrăvite plecau în toate părțile, mâncarea era împărțită. Cele mai bune bucate ajungeau invariabil în farfuria bunicului. Donul. Șeful familiei. Il capo dei capi. Un om pe care încă îl suspectez de sadism.
Un zbir care nu înțelegea decât puterea urletelor si a pumnului, "valori familiale" pe care le-a transmis și fiului său.

Bunica privea pieziș ce își lua apoi fiecare în față, ca să aibă motiv de a comenta. Dacă i se părea că ai pus prea mult, râdea răutăcios și te lua în zeflemea.
Dacă i se părea că ți-ai pus prea puțin, însemna că nu îți place mâncarea ei și că ar trebui să înveți ce e foamea, ca să apreciezi bucatele.
Îi tinea isonul, gângav, mătușă-mea.

La aceste mese, singurele persoane care se simțeau bine erau bunicii și văr-miu, favoritul lor.
Nouă, restului, ni se punea totul pe inimă. Toți aveam parcă un semn pe frunte care ne transforma în manechine pe care se simulează lupte. Doar că luptele nu erau simulate. Nimeni nu se simțea în largul lui, nimeni nu se simțea destul de bun pentru a sta la acea masă. Părinții, unchiul meu și eu eram văzuți ca niște paria, obiectul "glumițelor" nesărate, ale jignirilor și ale reproșurilor expuse mai mult sau puțin pe față. Total deplasate, total nedrepte, total pline de obidă și ocară.

Atmosfera era grea ca plumbul, îmi amintesc că uneori aveam impresia că de-abia puteam respira. Mă simțeam strivită. Nu înțelegeam de ce mai mergem acolo. Acum înțeleg. Tata își dorea inconștient, cu disperare, să fie iubit și acceptat de cei care îi dăduseră viață, dar care nu dăduseră niciodată doi bani pe el. Și ne forța și pe mine, și pe mama, să participăm la șarada numită "masă duminicală într-o familie fericită" pentru că așa i se impuse de părinții lui.
Dar masa asta nu era altceva decât o ocazie de dezgropat morții și de a ne face să se simțim niște nimicuri aparent tolerate cărora li se făcea o favoare.
Așa cum după ce mi se punea o bucată de prăjitură in farfuriuță, unul dintre cei doi bunici spunea "De ce îi dai?! Nu îi da! Și dacă tot îi dai, de ce îi pui atâta?!"
După care râdea, plin de satisfacție.
Asta era, în viziunea lor, o dovadă de dragoste.

Acolo m-am simțit prima dată un rebut, nu o fetiță, nicidecum o ființă umană. Pentru că eram fiica tatălui meu neiubt, nici eu nu puteam fi iubită.

Nu eram îndeajuns de bună. Eram "deșteaptă, dar ce folos", pentru că nu aveam "ambiție" să le arăt eu tuturor de ce sunt capabilă. Nu eram, practic, bună de nimic.

Bunicii s-au dus de multă vreme.
La fel și unchiul meu.
Dar ori de câte ori stau la masă cu părinții mei, tata găsește și azi un motiv de ceartă. Un nod găsit ad-hoc în papură. Un motiv de a arunca o sămânță de răutate ascunsă într-o propoziție care poate părea inofensivă. E felul lui de a simți că e in familie. Ce masă mai e aia în care nu îi faci pe ceilalți să le stea mâncarea în gât?
Text: Diana (ma puteti urmari si pe facebook)